O gindire buna, logica si coerenta se manifesta in plan verbal printr-o exprimare buna, logica si coerenta. Dupa cum se vede, nu este cazul aici. Am descoperit o posibila explicatie (care chiar se potriveste) mai degraba accidental si prin natura meseriei de redactor de carte. Nu mai dau detalii, dar, daca am inteles eu bine – si daca e ceva de inteles acolo –, nota se refera nu la scrierea, ci la transcrierea anumitor documente romanesti, in general texte vechi, care au fost scrise cu caractere chirilice. Bineinteles, la transcrierea lor trebuie respectata forma originala a cuvintului, adica – in cazul problematicului verb „a fi” – forma sint (sintem, sinteti), folosita pe aceste meleaguri in limba vorbita de la momentul istoric al romanizarii pina la momentul istoric al pierderii bunului-simt in Academia Romana. Asadar, transcrierea acelor texte se face conform originalului. Daca, de exemplu, cronicarul scrie „indarapteaze” cu chirilice, transcriem si noi „indarapteaze”. Daca scrie „razboiu”, reproducem si noi tot „razboiu”. Daca scrie „sint” (cu i), transcriem tot „sint” – adica sant, ca solutie de compromis. Cam asa ceva banuiesc ca incearca sa spuna nota respectiva din DOOM-2.
Asa cum n-am inteles nici mult-discutata introducere a formelor nicio si niciun. Nu le-am vazut nici o logica. Daca as fi fost vreodata in postura potrivita pentru a propune o asemenea modificare si chiar as fi facut-o, as fi facut-o numai pentru a ma putea lauda prietenilor „Stii, eu sint cel care a bagat nicio in limba”. Alta justificare n-am reusit sa gasesc. In Principalele norme… citate mai sus se spune totusi ca se revine la scrierea intr-un cuvint a tuturor formelor pronumelui niciunul si ale adjectivului pronominal corespunzator, „la fel ca a lui vreunul, vreun” (p. LXIX). De ce?
Raspunsul e simplu: pentru a incurca ceea ce era banal si a spori sansa greselilor acolo unde ele nu apareau. Spre deosebire de limbile normale, ortografia in limba romana merge cu curu’ inainte: se revine la forme vechi de peste cincizeci de ani si, in loc sa fie simplificata, e complicata. Doar ginditi-va: in loc de ortografia cu i (incluzind aici si forma sint), a fost introdusa ortografia cu i si a, dar si cu sint (iar alteori cu sant). In loc de o scriere uniforma cu nici un, nici o, acum se scrie in mod oficial „nicio”, „niciun”, dar si „nici o”, „nici un”.
Iar partea asta de la sfirsit este necunoscuta multora. Opinia generala e ca de-acum inainte trebuie sa se scrie in orice situatie cu „niciun” si „nicio”. Asa ca am vazut deja de mai multe ori forme ortografiate gresit, precum „Niciunul, nici altul…” sau „Nu-i nicio girafa, nicio pasare dodo…”. Ghici ce-i? E ortografia limbii romane. Si seamana cu amindoua. Nu-i nici simpla, nici logica, nici respectata si nici respectabila. Din momentul in care s-a impus valul de modificari absolut inutile, ce a afectat un sistem ortografic deja stabil, a devenit un fel de gluma pe care n-o mai ia in serios decit Consiliul National al Audiovizualului, care se foloseste de ea ca sa amendeze posturile de televiziune. E un fel de ortografie cazona, impusa prin forta autoritatii si nu prin instrumentele lingvisticii. Ortografie regulamentara – cu multe trepte mai jos decit locul unde ar trebui sa stea stiinta autentica.