La vremea la care am absolvit Jurnalismul la Iași, lucram deja de mulți ani în presă, iar realizarea lucrării de licență m-a prins cu job cu normă întreagă la „Suplimentul de cultură“, în colectivul de la Polirom. Revista era foarte la început, așa că finalizarea studiilor a venit la pachet cu o licență la care a trebuit să lucrez printre picături și care, norocul meu (sic!), avea drept studiu de caz în ansamblul presei culturale românești taman publicația la care încă mai lucrez. Am predat lucrarea, iar evaluatorii i-au găsit, desigur, destul de multe defecte.
Nici nu avea cum să fie altfel, dat fiind că, cel puțin în zona presei culturale românești, lucrările teoretice de parcurs și atașat la bibliografie lipseau (și cam lipsesc în continuare). Știu sigur însă că acelei teze de licență îi lipseau multe, dar clar nu îi lipsea originalitatea (parcurgând-o, în stilul său caracteristic, Silviu Lupescu mi-a și aruncat un „Georgică, bună treabă, pare scrisă așa, la cafeaua de dimineață!“). Nici nu prea avea pasaje între ghilimele, pentru că mă preocupasem să trec ca gâsca prin apă prin zona teoretică și să ajung să descriu pe larg ceea ce mă pasiona cel mai mult: începuturile „Suplimentului de cultură“, subintitulat „Primul magazin cultural din România“.
Am zis, prin urmare, săru’ mâna că am trecut de licență, m-am văzut cu diplomă de absolvent de studii superioare și de atunci ideea întocmirii unei noi lucrări științifice nu m-a mai bântuit.
Mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru asta, că rămân la meseria mea de jurnalist și nu mă voi amesteca niciodată în treburile oamenilor care țintesc o carieră academică, care vor să facă cercetări serioase sub forma unui doctorat. Am scris mult, dar fără gândul că o să public vreodată, ci doar texte pentru revistă, pentru site-urile cu care am colaborat sau pentru emisiunile de la radio și tv. Ulterior, am scris mult și pentru alții, din postura de om de comunicare. Dar nu lucrări științifice.
Viața și patimile lui „Luci Xerox“
Și azi orice întreprindere academică mi se pare o golgotă menită celor care chiar au o chemare serioasă în direcția asta. E un cadru foarte serios și rigid, pe care îl respect suficient de mult cât să fi înțeles de timpuriu că nu-i de mine. Totuși, de ceva ani încoace văd că mulți conaționali n-au avut temerile mele și s-au aventurat în a semna fără mustrări de conștiință doctorate pe bandă rulantă cam cu aceeași determinare cu care semnează „ca primarul“ domnul Chirica autorizații de construcție pentru prietenii lui din mafia imobiliară (n-am găsit, acum, repede, altă analogie).
Recentul doctorat plagiat dovedit al Ministrului de Interne, supranumit și „Luci Xerox“ de un om care chiar a scris niște cărți originale și haioase la viața lui (Marian Godină), care vine după alt scandal de doctorat plagiat, de data aceasta vizându-l pe personajul Nicu din cupletul trist „Nicu și Marcel“, m-a făcut să dau cu basca de pământ și să am impresia că am rămas ultimul fraier din universul ăsta. Adică fără doctorat. Fie el și plagiat, cum e norma academică acum. Adică, chiar așa, nu puteam să scriu și eu la cafeaua de dimineață niște lucrări de astea de cercetare aprofundată despre securitatea energetică, securitatea cibernetică, securitatea alimentară, securitatea de pe nava stelară Enterprise?
De la Ponta-ncoace, orice idee de integritate academică tangentă cu vârful politicii românești s-a prefăcut în scrum. Oricât i-am fi hulit noi (pe motiv de fesenism, pedeserism sau pesedism)pe politicieni precum academicianul Răzvan Theodorescu sau, poftim, profesorul ieșean Ion Solcanu, sigur-sigur aceștia nu și-au luat doctoratele pe ochi frumoși și pentru că așa e moda.
S-au umplut bibliotecile de câtă maculatură au putut produce politicienii cu ceva funcție, această șleahta dovedită ca fiind plagiatoare în ultimul deceniu!
S-a aliniat și ideea de doctorat cu ideea de mangleală tipică șmecherilor și noilor îmbogățiți ai patriei. Este imposibil de cuantificat cât de mult rău au făcut aceste caricaturi politice ideii de educație și de „cine are carte, are parte“. Profesorul Klaus Iohannis a ajuns astăzi să patroneze cea mai extinsă rețea de plagiatori dovediți din istoria recentă a României și nici măcar nu mai este capabil de un dram de rușine pentru ceea ce a născut. Găina cu pui vii și plagiatori, moșită de la Cotroceni!
Am și uitat deja de marele om al Educației, Sorin Câmpeanu, care a fost în stare să își asume o întreagă lucrare scrisă de altcineva și pe care a publicat-o mai apoi cu numele lui. Am și uitat de generalul Ciucă, care în vreme ce se afla pe câmpul de bătălie, în Afganistan, o oră pe zi dădea ordine și alte 7 pe zi scria, sub bombe și alarme, la lucrarea de doctorat. E suficient să ni-l imaginăm și pe Lucian Bode, „Luci Xerox“, aplecat asupra computerului, după o zi grea de muncă la Parlament, elaborând teorii fascinante despre securitatea energetică a României. Ce a României, a Planetei și a Sistemului Nostru Solar!
Ceea ce observ este însă dispariția treptată a unor anticorpi sănătoși în societate care să-i facă pe toți aceștia mici-mici de tot în clipa în care sunt dovediți plagiatori. Este și rodul deceniilor de „investiții“ în România Educată, țara care se află pe ultimul loc din Europa la consumul de carte și pe primul loc în Europa la traficul de ființe umane. Cine să mai reacționeze, cine să se mai scandalizeze? Cei cărora oricum fie nu le-a plăcut școala, fie nu a avut cine să le-o vândă ca pe chestie faină de tot, care te scoate din sărăcie?
Cere și ți se va doctora!
Câți dintre români mai au azi credința că cea mai corectă, dar sigură cale spre un trai decent sau chiar spre îmbogățire trece neapărat prin școală? Toată lumea știe acum că succesul se obține printr-o învârteală, printr-o „combinație“. Căci asta au fost și pentru Ciucă, Bode, Ponta și câți ca ei doctoratele. Niște „combinații“. O tinichea în plus atârnată de orgoliu. Și, cel mai probabil, ideea le-a fost susurată de alți „combinagii“, de data aceasta din mediul universitar, adică din zona celor care coordonează doctorate și controlează comisii „de făcut doctori în științe“. Căci nu am fi ajuns aici fără complicitatea directă a unei părți a mediului academic. Profesori și conducători de doctorat dispuși la orice compromis doar ca să se pună bine cu personaje fabricate precum Ciucă, Bode sau Ponta. Cel mai probabil nu pe degeaba. Se zice că prost e cel care dă, nu cel care cere, nu-i așa? Oamenii au fost făcuți doctori, nu s-au făcut singuri doctori!
Laolaltă cu politicienii de tinichea, și sistemul de învățământ și-a tras singur un glonț în picior. Cantitatea de puroi crește, infecția devine generalizată într-o bună zi. Căci și mediul academic a acceptat să fie condus de tudorei toader, ecaterine andronescu, sorini câmpeanu și alții ca ei.
În atare condiții, deși e târziu, sigur eu nu mă voi înscrie vreodată la un doctorat. Are suficient „doctorat“ domnul „Luci Xerox“ și pentru mine!