România băltește pe ultima poziție în clasamentul democrațiilor din Uniunea Europeană, în buza „regimurilor hibride“ și în compania selectă a unor țări precum Sri Lanka, Ghana, Albania, Republica Dominicană și Mongolia.
Clasamentul întocmit de „Economist Intelligence“ ia cinci factori în calcul, însă cei care ne trag foarte jos nu sunt doar cei legați de funcționarea guvernului sau a celorlalte instituții, cât bifăm scoruri foarte mici la interesul arătat de cetățeni pentru participarea la viața politică, precum și la răspândirea valorilor democratice în societate. Prin urmare, OK, avem probleme în funcționarea așa-zisului stat de drept pe partea instituțională, dar nici cu poporul nu ne este rușine atunci când vine vorba de a deveni vocal, de a se implica în treburile cetății. Suntem aspru depunctați la „cultură civică“. Și din acest motiv nici nu ne putem aștepta la evoluții spectaculoase în clasament în anii ce vin, pentru că asemenea tendințe se schimbă în generații, nu pe termen scurt.
Indexul democrațiilor ne demonstrează că, mai mult decât să ne plângem, prea mare lucru în legătură cu viața noastră civică nu suntem dispuși să facem. Au existat și excepții, dar acestea s-au manifestat pentru o scurtă perioadă și înaintea pandemiei, a inflației răvășitoare și a declanșării războiului din Ucraina. Vedem un fenomen de închidere în propria carapace, în cercul restrâns familial sau al grupului de prieteni, dublat de un sentiment de depresie națională pe care un recent eurobarometru al Parlamentului European îl evidenția destul de clar. Suntem una dintre puținele țări din UE în care populația își vede cu mult pesimism evoluția vieții personale. În majoritatea statelor cetățenii consideră cel mult că UE sau țara lor merge în direcția greșită, dar nu și propria viață. Oamenii fac diferența între acțiunile politicienilor și puterea pe care o au asupra propriului destin. La noi nu prea mai pare să fie cazul.
Până la urmă de unde apare acest fond uriaș de pesimism, în cea mai bună perioadă pe care totuși o traversează România în istoria sa nu foarte lungă ca stat modern? E o bună întrebare pentru sociologi și psihologi, în ceea ce ne privește însă putem vedea destul de clar simptomele acestei românite cronice. Să luăm, pe rând, câteva manifestări comune.
Politicienii-s de vină, sunt hoți și bandiți
OK, poate fi adevărat, dar îi poți schimba. În 2024 vom avea patru rânduri de alegeri și buletine pe care să aplicăm ștampila „fără număr“. A spune toată viața că n-ai între cine și cine alege înseamnă că nu te interesează democrația. Dacă tu ești dezamăgitul etern de toți și toate, poate că problema e la tine în primul rând, nu la cei care candidează și mai și câștigă alegeri în pofida tuturor defectelor pe care tu le identifici la ei. Ne-am ocupat pe larg într-un text anterior de teza că politicienii nu sunt nici mai răi și nici mai buni decât românii în ansamblul lor, pentru că nici unul nu a apărut din spuma mării. Și, din păcate, nu i-a creat nici Soros și nici nu ne-a obligat oculta mondială să punem ștampila pe unii dintre ei. Doamnele și domnii politicieni sunt trup din trupul țărișoarei, bucăți de humă plăsmuite în același laborator nesecret numit România.
Înainte era mai bine
Mai bine față de ce? Media de vârstă în România este de 48 de ani. Așadar, românul mediu, să-i spunem, avea 18 ani la Revoluție. După ce tânjește acest român mediu din anii de comunism pe care i-a prins? După lecțiile de materialism dialectic? După cravata de pionier și excursiile la Doftana? După biscuiții în care îți rupeai dinții, după gumele de mestecat care nu puteau fi mestecate, după frigul din case și lipsa apei calde? La 18 ani, românul mediu încă nu apucase, nu-i așa, că primească „și casă, și servici“ și nici să meargă în celebrele concedii „din care te întorceai și cu bani“. Așadar, numai părinții decrețeilor sau bunicii au mai apucat să transmită tinerelor generații nostalgia după anii ceaușismului. Și dacă gândirea critică lipsește într-o asemenea măsură și pledoaria după tinerețea generațiilor vârstnice ține de adevăr absolut, atunci am cam pierdut ultimii 30 de ani de pomană. Sau nu?
Toți fură
Dacă e așa, înseamnă că și tu te-ai gândit măcar la asta, este? Dacă nu te-ai gândit, atunci cum toți fură, uite, există măcar un exemplar de român care nu s-a gândit să hoțomănească ceva. Cu tine poate începe schimbarea, mai poți convinge trei prieteni și veți fi patru care n-ați furat niciodată.
Toți sunt la fel
Corect, dar uite, la fel ca la punctul anterior, tu, cel care spui asta, ești diferit!
Ceilalți sunt de vină
Ai dreptate. Tu niciodată! Doar ceilalți îți creează toate necazurile posibile și îți fac viața amară, iar tu nu ai ce face. Încrucișează-ți brațele, fluieră a pagubă și cam asta e.
În realitate, lucrurile-s mai diverse și mai vesele. Ținând cont de unde a pornit, la începutul anilor ’90, România este astăzi un miracol. Avem încă prea multă sărăcie și bifăm rămânerea în urmă la enorm de multe capitole. Totuși, generația părinților și bunicilor noștri n-a sperat să poată lua parte la atâtea schimbări miraculoase și nici să aibă șansa de a profita de oportunități. Și dacă mulți nu și-au mai găsit locul aici, au avut posibilitatea de neconceput în timpul anilor comunismului să poată să emigreze. Indiferent că acționezi în interiorul granițelor sau decizi să pleci, acțiunea e de preferat atitudinii defetiste.