De cind am intrat prima oara in Facultatea de Litere, acum saisprezece ani, am inteles ca si aceasta institutie, ca oricare alta, are citeva figuri paradigmatice. Niste oameni care, prin simpla lor prezenta, fac sa mearga lucrurile. Nu numai prin sustinerea unui curs (al lui Dan Horia Mazilu era stralucit), ci prin implicarea in tot ce tine de viata universitara. Fostul nostru decan era un adevarat zid al plingerii. Generatii si generatii de studenti, masteranzi, doctoranzi, secretare, bibliotecare, colegi de catedra si de la alte catedre apelasera la el, apelau si urmau sa apeleze, cu totala incredere. De dupa ochelarii cu dioptrii mari, niste ochi intotdeauna binevoitori priveau la tine, oricine ai fi fost, si ajutorul venea aproape instantaneu, intr-o pedagogie a cumsecadeniei absolute.
Din timpul lui de studiu si de scris, Dan Horia Mazilu a daruit celorlalti minute, ore, zile, ani intregi, fara a cere nimic in schimb, fara a sconta pe vreo reciprocitate avantajoasa. Un singuratic, in fond, dar un solitar totodata solidar, un om care intelesese ca a da este mai important decit a lua.
Cind ne aflam in aceeasi comisie de examen, el presedinte, eu secretar mai intii si membru mai apoi, asistam la repetitiva si induiosatoarea comedie euristica. O masa incomensurabila de studenti carora profesorul le indrumase lucrarile de diploma ne tinea in loc ore bune. Ceilalti aveau citeva teze. Dan Horia Mazilu avea de la saptezeci in sus. Colegii de la alte comisii isi terminau rapid treaba si o luau frumusel inspre casa. Noi stateam excedentar, iar la final eu ma cocosam sub povara zecilor de lucrari de literatura romana veche. Cine a trecut prin Literele bucurestene in ultimul deceniu vizualizeaza imediat aceasta povara dactilo a bunatatii lui Dan Horia Mazilu.
Specialist eminent in domeniul lui, era un carturar in adevaratul inteles al cuvintului. Un om al cartii, al manuscriselor, al incunabulelor, scrupulos filologic si cu o deschidere culturala uimitoare. Pe un enorm cimp al culturii vechi, stia tot si ceva in plus. Fara parada de eruditie, fara ostentatie, cartile si cursurile sale traverseaza si parceleaza secole intregi de istorie nord- si sud-dunareana, est-europeana si occidentala. Cu un ultim efort, a scris si a publicat o carte, Vaduvele sau despre istorie la feminin, care il exprima exact asa cum a fost: un cercetator riguros si devotat, un spirit curios si erudit. Un intelectual de clasa si un autor scriind, deopotriva, pentru oamenii de specialitate si pentru un public mai larg. In ultima noastra conversatie, despre ce puteam oare vorbi cu Dan Horia Mazilu? Despre un indice de nume…
„Gem cimitirele de oameni de neinlocuit”, spune o zicala englezeasca, pe cit de cinica, pe atit de inexacta. In realitate, orice Om este de neinlocuit. Ce imi place din literatura romana veche, imi place datorita profesorului meu din anul intii Dan Horia Mazilu. Nimeni, nici macar cel care semneaza acest text, n-ar putea sa schimbe vreodata asta.