Pe 21 martie 2023, Valentin Gheorghiu a împlinit 95 de ani. E născut, deloc întâmplător, în aceeași zi cu Johann Sebastian Bach. Sunt fericit că am avut șansa să-l ascult și să-l cunosc în cursul vieții mele. Pentru că Valentin, așa cum îi spun cei care l-au iubit ascultându-l de-a lungul carierei de 80 de ani pe scenă, e mai mult decât un mare pianist. E un poet al pianului și un om de o noblețe sufletească fără rest.
„Știi ce răspund când mi se spune că aș avea nu știu ce ton, frazare și cutare? Că am cântat toată viața pe niște catastrofe de piane! Și, vrând-nevrând, am căutat să cânt cât mai bine, ca să nu plece lumea din sală! Iar când dădeam de un pian mai de Doamne-ajută, cânta singur!“, mi-a spus râzând în introducerea unui interviu niciodată imprimat, în care mi-a povestit despre tinerețe, Paris, Tutu și George Georgescu, Eminescu, comunism și absurd.
Valentin Gheorghiu are pe lângă geniul interpretării și un fabulos simț al umorului. A fost dintotdeauna un tip bine, înalt și rasat, care sub aerul sever ascunde o delicatețe de gentleman și o ironie devastatoare. Este „cel mai muzician dintre pianiștii români“, cum l-a numit cu ceva ani în urmă Jean-Charles Hoffelé, unul dintre cei mai mari cronicari muzicali ai Franței contemporane. Valentin Gheorghiu e un domn și un muzician imens din vechea școală. Enescu, Jora și Erbiceanu sunt cei cu care a început muzica. A compus o muzică minunată, încă din tinerețe, după specializarea la Paris cu Lazare Lévy la recomandarea personală a lui Enescu, tot sub îndrumarea lui Mihail Jora.
Compozițiile sale sunt lucrări nedreptățite astăzi, pe care, din aceeași delicatețe, s-a sfiit să și le promoveze singur în sutele de concerte și recitaluri din țară și străinătate: o sonată pentru pian care începe cu o pastorală și sfârșește cu ritm îndrăcit de geamparale, un superb concert pentru pian și orchestra, admirabil primit în toată lumea, muzică de cameră, între care sonate și trio și cvartet de coarde, dar și un minunat coral și fugă pentru orgă și orchestră scris în tinerețe, „în căutarea liniștii“.
Valentin Gheorghiu e un om de o modestie incredibilă. Și un caracter puternic. În anii ’50 a refuzat categoric să rămână la Londra, deși o prestigioasă casă de discuri i-a propus un contract gras și posibilitatea de a rămâne definitiv. Cu toate că securitatea comunistă îi cenzurase draconic prezențele dincolo de Cortina de Fier, s-a gândit la cariera fratelui Ștefan Gheorghiu și la publicul său.
După 1989, se va solidariza cu dirijorul Cristian Mandeal și va refuza să cânte într-un concert de deschidere a stagiunii cu orchestra care își alungase pe nedrept dirijorul. Așa sunt toți cei mari, demni și firești. Valentin Gheorghiu are în plus și o eleganță dintr-o altă lume, fie că e pe scenă, fie că e în sală, acolo unde îi ascultă fără părtinire pe cei mari și pe cei mici: e unul dintre cei mai fervenți melomani pe care i-am întâlnit în sălile de concert bucureștene. Deși el însuși e unul dintre cei mai mari interpreți ce ne-au fost dați, din aceeași stirpe cu Dinu Lipatti și Radu Lupu. Iar publicul l-a iubit enorm pentru arta pianistică cu care a fost răsfățat vreme de aproape opt decenii, din 1936, când la vârsta de 15 ani a debutat la Ateneu în Beethoven 1 cu Maestrul Georgescu, până la anii venerabili.
A fost solist al Filarmonicii și a cântat cu mari orchestre europene sub baghetele unor uriași ca George Georgescu, Rafael Kubelík, Antal Doráti, Kurt Masur, Constantin Silvestri, Georges Prêtre sau Cristian Mandeal. A făcut și multă muzică de cameră, sensibilitatea sa introvertită nu avea cum să rateze acest promontoriu al fericirii care e domeniul cameral, mai ales cu fratele său, violonistul Ștefan Gheorghiu și cu violoncelistul Radu Aldulescu.
Înregistrările, prea puține pentru viața de concert enormă pe care a traversat-o, numără albume la Pathé Marconi, His Master’s Voice, Supraphon, Deutsche Grammophon, Eterna, Electrecord și Editura Casa Radio. Melomanii nu-i vor uita niciodată Rapsodia pe teme de Paganini de Rahmaninov, Concertul pentru pian și orchestră (creație proprie), Concertul de Schumann sau cameralele enesciene cu Șerban Lupu și Gabriel Croitoru, și mai ales solourile: Sonata de Liszt și alte interpretări din Mozart, Schubert, Chopin, Grieg sau Rahmaninov. De fapt, mai toată muzica înregistrată de el.
Din septembrie 2013 e membru de onoare al Academiei Române, deși toată viața a fugit de titluri, distincții și speech-uri. În anii ’90, atunci când era un obișnuit al juriilor marilor competiții pianistice internaționale (Clara Haskil, Rudolf Firkušný, George Enescu ș.a.) spunea glumind că nu-și mai dorește nimic, a primit tot ce se putea primi. La 95 de ani mi s-a părut formidabil să primească sute de mesaje aniversare în social media, deși nu are cont pe Facebook!
Ștefan Gheorghiu, Valentin Gheorghiu și Radu Aldulescu, 1958. Arhiva Valentin Gheorghiu
M-am bucurat foarte mult când am văzut, tot în social media, că Filarmonica Sibiu a programat pe 23 martie la Sala Thalia Concertul pentru pian și orchestră în la major de Valentin Gheorghiu – felicitări lui Cristian Lupeș, singurul manager de instituție muzicală care l-a aniversat cum se cuvine pe pianistul și compozitorul Valentin Gheorghiu! Solist a fost excelentul pianist român Mihai Ritivoiu, sub bagheta dirijorului Gábor Horváth. Mi s-a părut nimerit să-l întreb pe tânărul pianist stabilit astăzi la Londra ce înseamnă pentru el această lucrare, în exclusivitate pentru acest Rubato aniversar din „Suplimentul de cultură“.
Mihai Ritivoiu
Salutare, Mihai și felicitări! Îți mulțumesc mult. Cum ai descrie Concertul în la major de Valentin Gheorghiu?
Eram elev când am auzit Concertul de Valentin Gheorghiu pentru prima oară, cântat de compozitor la Ateneul Român. Este o lucrare care captivează din prima clipă. Orchestrația este bogată și rafinată, schimbările metrice și inventivitatea ritmică te fascinează și te țin în permanență alert în părțile rapide, iar tema a doua a primei părți este un moment liric de mare sensibilitate și nostalgie, aproape enesciană. Ea conține de fapt elementul generator pentru tema părții a doua, Andante tranquillo con elevazione, care este un moment cu adevărat magic. Lirismului temei introduse de pian i se adaugă stranietatea delicată a viorilor, care reiau aceeași temă într-un registru foarte înalt, pianissimo. După copleșitorul punct culminant, revenim la lirismul primei teme, prezentate în canon între pian și viorile I. Indicația con elevazione atinge aici, și în coda ulterioară, efectul maxim. Imaginea pe care am avut-o întotdeauna este că spre finalul acestei părți am părăsit Pământul și plutim undeva în spațiul cosmic. Ulterior, vorbind cu maestrul Gheorghiu, am aflat că inspirația pentru această parte a fost Luceafărul eminescian.
Da, mie îmi sună foarte românește această mișcare…
Iar partea finală, Presto selvaggiamente, ne trezește brusc din visare și este plină de ascuțișuri ritmice, polifonie și virtuozitate. În general, concertul este un tur de forță atât pentru solist, cât și pentru orchestră, dar este o lucrare ce oferă extrem de multă satisfacție atât muzicienilor, cât și ascultătorilor.
Cum l-ai descrie pe compozitorul Valentin Gheorghiu, a cărui creație e din păcate atât de puțin cântată astăzi?
Este fascinant, și da, mult prea puțin cunoscut. Acest lucru vine, în opinia mea, în mare parte și dintr-o mult prea mare discreție și modestie a acestuia. Pe lângă Concertul pentru pian am avut bucuria și onoarea să descopăr și să cânt Sonata pentru violoncel și pian. Împreună cu celista bulgară Yoanna Prodanova, am cântat-o în primă audiție la Geneva și la Londra, în ambele locuri fiind primită cu mult entuziasm. Toate lucrările sale pe care le-am cunoscut, fie că le-am cântat sau nu, au fost o sursă de fascinație și de inspirație. Sunt sigur că publicul larg va (re)descoperi și iubi multe din lucrările sale în anii următori, și mă bucur dacă pot aduce și eu o mică contribuție în această direcție.
Pianistul Valentin Gheorghiu – când l-ai ascultat prima dată? L-ai cunoscut, ai stat vreodată de vorbă cu el? Cum i-ai caracteriza pianistica, de la pianist la pianist?
Pe maestrul Valentin Gheorghiu l-am știut desigur mai întâi ca pianist. L-am ascultat pentru prima oară, copil fiind, cu Concertul în re minor de Mozart, dacă nu mă înșel. Și de atunci, de nenumărate ori, cel mai des pe scena Ateneului. Am fost și eu, la fel ca mulți alți muzicieni din multiple generații, fascinat de sunetul de aur, de frazarea inconfundabilă și de profunzimea interpretărilor sale. Îmi amintesc, de exemplu, Trioul „Dumky“ de Dvořák cu Valentin Gheorghiu la pian ca pe unul dintre momentele care m-au mișcat cel mai mult într-un concert live. Am avut apoi, acum câțiva ani, șansa extraordinară de a-l cunoaște personal, de a-i cânta și primi îndrumare, o relație care continuă până în ziua de astăzi. Auzul său este fenomenal, este cel mai fin probabil dintre toți muzicienii cu care am lucrat vreodată – și nu sunt puțini! Exigența sa cere un nivel aproape supraomenesc de separare a planurilor sonore – cum altfel să poți face pianul să sune ca „toate instrumentele orchestrei“, așa cum atât de frumos și precis a descris Cella Delavrancea interpretarea sa. Alte aspecte, foarte des discutate cu domnia sa, sunt bunul gust, cântatul neafectat și căutarea simplității. Încurajările și sfaturile maestrului Gheorghiu sunt printre cele mai prețioase lucruri, o conversație chiar doar și la telefon, înainte de un concert important, fiind absolut esențială, fie că urmează să cânt la Cadogan Hall, la Ateneu sau la Sibiu.
La final, cred că vorbesc nu doar pentru mine, dar și pentru nenumărați alți muzicieni și melomani când îi urez maestrului Valentin Gheorghiu la mulți ani cu sănătate, și îi mulțumesc pentru frumusețea și poezia cu care ne-a îmbogățit viețile până acum, ca interpret și compozitor. La mulți ani, Valentin Gheorghiu!
Mulțumesc mult, Mihai Ritivoiu!
La mulți ani, Valentin Gheorghiu!
https://www.youtube.com/watch?v=yZGr_JiEqKY
FOTO 1: Valentin Gheorghiu în concert, 1989. Arhiva Valentin Gheorghiu