„Noi în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți.“ Melodia compusă de Horia Moculescu pe versurile lui Mihai Maximilian a împlinit 43 de ani deja, fiind lansată în 1980.
Refrenul a fost preluat de Guess Who, în piesa Locul potrivit, în 2009, una de data aceasta nu despre un viitor optimist, ci despre zădărnicia vieții în tranziția românească. Sigur, în primul caz, ca să treacă de cenzură, melodia lui Moculescu trebuia să stârnească „sentimente frumoase“. 30 de ani mai târziu, la remake, deja trecuserăm prin toate deziluziile posibile, dar în libertate. Ca indivizi și ca societate.
Totuși, dincolo de mesajul unei piese pop naive ante-decembriste și de critica socială care a cuprins versiunea Guess Who, zona muzicală a pop-culturii surprinde foarte bine spiritul unei epoci și, în locul hrisoavelor, cred că istoricii vor avea material bogat atunci când se vor ocupa, peste decenii sau secole, de viața publică și privată a României de final de secol 20 și început de secol 21. N-om fi avut noi Woodstockul nostru, dar am avut-o pe Angela Similea ca să cânte Trenul galben fără cai la inaugurarea metroului bucureștean, la fel cum astăzi o avem pe Delia care revitalizează șlagărele nemuritoare ale formației Azur.
Ideea acestui articol mi-a venit însă nu de la melodia Noi în anul 2000, ci de la unul dintre episoadele documentarului Cosmos: lumi posibile, cu celebrul astrofizician Neil deGrasse Tyson în rol de gazdă și realizat în spiritul producțiilor lui Carl Sagan din anii ’80. De altfel, deGrasse Tyson se revendică de la Sagan din punctul de vedere al pasiunii pentru popularizarea științei în rândul maselor largi și chiar a cooptat-o în seria sa TV pe Ann Druyan, producător executiv al Cosmosului original. Episodul care încheie seria Lumilor posibile este intitulat Cele 7 minuni ale lumii și imaginează Expoziția Universală de la New York din anul 2039, un moment în care multe dintre provocările cu care se confruntă astăzi lumea vor fi fost depășite, iar rațiunea și știința vor fi prevalat în fața lăcomiei și războiului. Mesajul transmis este unul plin de optimism, aproape de filonul utopic proiectat de Gene Roddenberry în Star Trek: o încredere nețărmurită în capacitatea umanității de a trece cu bine peste obstacolele cele mai grele pe care i le pune în cale însăși natura umană, cu toate defectele sale. Pentru a-și demonstra teza, Neil deGrasse Tyson face apel la contextul în care a fost organizată Expoziția Universală de la New York din anul 1939, chiar în anul în care, în luna septembrie, avea să izbucnească cel de Al Doilea Război Mondial. Războiul a trecut, cu toată moștenirea sa odioasă, dar știința a rămas pentru a face bine, pentru a insufla speranță și cunoaștere.
Proiecții individuale subiective și știința obiectivă
Avem tendința de a privi cu mult pesimism prezentul și cu enorm de mult optimism spre viitor. Ne proiectăm adeseori toate speranțele în ceea ce va urma sau, eventual, ceea ce vor reuși următoarele generații să descâlcească în locul nostru. Mult mai tânărul Moculescu din 1980 le pasa copiilor din cântecelul lui responsabilitatea ca în anul 2000 să preia hățurile și să aibă grijă și de părinții lor. Viitorul nu putea fi decât luminos. Într-un interviu dat în 2009, mai vârstnicul Moculescu vedea lucrurile mult mai negre, avea impresia unei tinere generații total debusolate. Marile salturi însă se produc în știință, la fel ca în întreaga societate, prin intermediul sclipirilor de geniu ale unora foarte puțini. Contează mult prea puțin cum ne proiectăm idealurile la nivel colectiv. Ne putem baza însă, întotdeauna, pe fapte. Pe știință. Ceea ce astăzi nu mai este în nici un fel la modă, dar cu siguranță va redeveni. Este un fenomen ciclic.
Documentarul lui Neil deGrasse Tyson se folosește de argumentele științei, pe dos față de cântecelele amintite, care recurg la registrul subiectiv uman, căci aici intervine și legătura dintre ele. Totuși, ambele părți recurg la imaginație pentru a imagina viitorul, și aici se aseamănă.
Orice fel de prezicere apelează, în definitiv, la puterea imaginației și la fapte așa cum ni se înfățișează ele în prezent. Iar țintele sunt într-o perpetuă mișcare. În 2000, când a ieșit pe TV episodul amintit din Cosmos: lumi posibile, Chat GPT nu exista încă și nici nu ne imaginam că deja din decembrie 2022 orice muritor va avea acces la inteligența artificială dintr-un browser web, și gratuit pe deasupra. Astfel că datele problemei se schimbă radical, inclusiv felul în care ar putea arăta Expoziția Universală de la New York din 2039.
Astfel, ajungem la ultima parte a textului nostru. Ne imaginăm viitorul sau idealizăm viitorul? La prima vedere n-ar părea o mare diferență între cele două. Nu cred, totuși, că ne consumăm foarte mult timp fantasmând la un viitor desprins din Mad Max, ci, mai curând, ne închipuim cu toții că cele mai bune vremuri ale umanității abia urmează, cu toate căderile de care aceasta este profund capabilă.
Suntem încă aici, nu-i așa? În ciuda tuturor crizelor economice, în ciuda arsenalului nuclear uriaș răspândit pe toată planeta, în ciuda faptului că am fost conduși și am supraviețuit și lui Donald Trump, și Vioricăi Dăncilă și, cel mai probabil, ne vom reveni și după Nicolae Ciucă. Un călător în timp ar putea observa că, în vreme ce reușim să ne depășim așteptările în multe privințe (avem tehnologie la un nivel superior celei imaginate în anii ’60, de exemplu –încă nu avem mașini personale zburătoare, dar urmează și acelea, sunt în teste și seamănă mai curând cu niște drone decât cu avioane), în altele stagnăm (folosim în timpul pandemiilor, în lipsa altor soluții medicale minune, distanțarea socială, la fel ca în Evul Mediu). „Cum îți așterni, așa dormi“ spune vechea zicală și pe termen scurt cam așa și funcționează lucrurile. Atunci când însă lărgești puțin orizontul temporal, observi că balanța poate înclina într-o parte sau în alta din motive aparent minore, dar care schimbă cursul istoriei. Fanii istoriei contrafactuale o știu cel mai bine.
„Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba.“ În bătălia dintre generații, cei mai tineri visează cu ochii deschiși să răzbune ceea ce au văzut și considerat greșit la părinții și bunicii lor. Surprinzător este însă că, în alt mod, generațiile își repetă greșelile, la fel cum duc mai departe și calitățile și deciziile curajoase.
O formă de curaj rămâne și imaginarea/ idealizarea viitorului. Oricum ar fi el, știm, ca ființe efemere, că ne dorim, pentru câtuși de puțin timp, să fim parte din el!