Spuneam data trecută că reacția activistului civic Valeriu Nicolae la prezumtivul rasism al cărții Copilăria lui Kaspar Hauser nu a fost, esențialmente, una de ordin ideologic – deși implică și o astfel de retorică –, ci mai degrabă efectul unei lecturi emoționale, implicate, sensibile la o temă sensibilă, cea a felului în care sunt prezentați țiganii (romii) în respectivul volum.
Cred că și Valeriu Nicolae e conștient de originea acestui declanșator, căci mi s-a părut că asta se simte în ezitările din textul său polemic și mai ales în nota personală, autentică, pe care o include: „Dar cum îi explic eu lui fii-miu cele de mai sus, mai ales că [volumul] a primit premiul Radio România Cultural, singurul post de radio care promovează cultura? Ce îi zic, băiete, stai liniștit, ești din neam de suboameni, dar tu ești bine, o să fii doctor, o să te respecte lumea, că mama ta e blondă cu ochi albaștri și canadiancă?“.
Îl înțeleg pe domnul Nicolae. Bănuiesc ce simte. Numai că la întrebarea lui se pot avansa două răspunsuri, nici unul complet și nici unul pe de-a-ntregul just și moral. Primul ar fi că nu, probabil că nu va fi cazul să îi explice fiului său nimic – nu fiindcă mama lui e blondă, ci fiindcă tatăl lui este Valeriu Nicolae. Îmi cer scuze pentru brutalitatea afirmației, dar, dincolo de identitatea sa de rom (asumată misionarist, ceea ce e admirabil și rar), el face parte din pătura superioară a societății românești. Fiul Domniei-Sale va beneficia, sper, de o educație bună la o școală prestigioasă, iar culoarea pielii, oricare ar fi ea, nu va conta câtuși de puțin.
Există un adevăr obliterat în discuțiile despre rasism de la noi, fiindcă e complicat și relativizează problema, riscând să o minimalizeze: în percepția comună autohtonă nu toți țiganii sunt țigani. Această identitate rasială e asociată cu o anumită categorie și o anumită clasă socială – iar aici susțin o idee reluată de mai multe ori de Vasile Ernu, cum că stânga românească, urmând tendința globală, pare să fi uitat de marea problemă a injustiției economico-sociale, de creșterea accelerată a decalajului dintre bogați și săraci, dintre privilegiații și dezmoșteniții lumii contemporane. Imaginea stereotipă a țiganului e asociată sistematic cu sărăcia, mizeria, infracționalitatea și marginalitatea socială – inclusiv în câteva din scenele citate din volumul lui Bogdan-Alexandru Stănescu –, nu cu trăsăturile presupus specifice ale etniei.
Un al doilea răspuns posibil ar fi acela că da, poate că ar fi necesar să îi explice fiului Domniei-Sale ceea ce ține de propria identitate. Că în societatea românească s-a perpetuat o imagine generică negativă a romilor, etnie cu care el se poate identifica (sau nu, dar aici discuția ar fi mai lungă). Doar că autorul Copilăriei lui Kaspar Hauser nu poate fi acuzat de nimic. Domnului Nicolae i s-a părut că în carte țiganii sunt prezentați ca niște ființe violente și promiscue, ce stârnesc teamă sau dezgust. Sunt convins că știe cât de bine ilustrează acele pasaje incriminate o percepție colectivă comună, pe care Bogdan-Alexandru Stănescu nu face altceva decât să o topească în cartea sa, ca o componentă de tip documentar – dacă vreți – a unei realități din istoria noastră recentă. Mostră de literatură realist-psihologică, Copilăria lui Kaspar Hauser prezintă, prin intermediul unui protagonist în evoluție, o Românie mizeră, meschină, dezorientată și haotică de sfârșit de mileniu, sfârșit de comunism și început de tranziție. Nici etnicii romi, nici etnicii români nu sunt cruțați de ochiul tăios al acestuia. Ar fi fost mai onest – față de sine, față de arta sa, față de cititori – dacă autorul falsifica acea lume, îmblânzind tonurile sau evitând orice nuanță potențial rasistă-sexistă-ageistă etc.? Dacă imaginea brutală, dură, greu de suportat a acelei lumi, cu romii și românii ei, e așa cum e, nu e vina autorului.
În fine, asta e poveste veche și de aceea simt nevoia să recurg la un citat de secol XIX, un citat folosit și răs-folosit din romanul lui Stendhal Roșu și negru (aici în traducerea lui Gellu Naum): „Da, domnule, un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El vă răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinovățiți oglinda!“.