Recunosc, nu sunt exagerat de multe momentele în care îmi revine dorul de Iași, însă cel mai tare mă cuprinde taman în perioada FILIT – a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere. Asta pentru că, vreme de câteva zile, am senzația că toată planeta românească se învârte în jurul acestui grandios eveniment literar. Sigur, este o exagerare copioasă, mai curând fiind cuprins de „efectul de bulă“: mai toți oamenii pe care îi prețuiesc și urmăresc în social media sunt, într-un fel sau altul, conectați la FILIT. Dar ce bună este și o astfel de exagerare uneori, să visezi cu ochii deschiși că lumea în care trăiești este toată cuprinsă între granițele infinite ale unui festival al cărții!
Sunt prea puține evenimentele care au aceeași consistență și continuitate pe termen lung ca atunci când sunt lansate. Ba, organizatorii FILIT au reușit să păstreze spiritul și toate părțile extraordinare de la început, între care profesionalismul și prospețimea, și să întregească conceptul și să-l lanseze pe noi și noi coordonate de la un an la altul. Sunt multe festivaluri internaționale excelente în România, care mai de care cu dichisul său, cu propriul său quelque chose, dar eu nu mai știu nici unul care să deschidă lumi, minți și inimi în felul în care reușește cel mai mare festival literar din partea asta de lume organizat anual la Iași.
În 11 ani de existență, deja vorbim despre generații întregi de voluntari crescuți în spiritul FILIT, de generații de liceeni, chiar de jurnaliști, care au cunoscut o părticică măcar din această magie la care au contribuit fiecare în parte. FILIT are cu adevărat rolul unei ctitorii, numai că ea este nu zidită în minți, ci cu scopul exact invers: de a deschide minți, de a dărâma ziduri și de a dezvolta conștiința critică.
La fel ca mai toată societatea românească, și Iașul se prezintă destul de atomizat, dar și divers în sensul cel mai bun. Faptul că din 2013 încoace Festivalului Internațional de Literatură și Traducere s-a inserat în acest oraș și că îi dă o strălucire aparte vreme de cinci zile demonstrează că niciodată nimic nu este cu adevărat pierdut. Cu singura condiție să nu renunți.
***
De ce nu durează, totuși, lucrurile în România, în general? Care să fie motivul, evident sau ascuns, din care nu există continuitate în proiecte și, cu atât mai puțin, în politicile publice? Cred că este o curiozitate legitimă a noastră, a millenials, care am devenit conștienți de lumea românească din jurul nostru după 1989 și care am asistat din copilărie și până azi la toate transformările prin care a trecut țara.
Sentimentul acut al lipsei de continuitate are un resort mai degrabă personal pentru mulți dintre noi, căci destule proiecte au dovedit rezistență și soliditate. FILIT este un exemplu, dar mai sunt atâtea altele, dacă ne-am referi fie și doar la domeniul cultural. Atâta timp cât raportăm la scara vieții noastre evoluția unei societăți post-comuniste, cu toate particularitățile ei, tindem să vedem inconsistență și discontinuitate pentru că nu mai avem răbdare.
Dar răbdare în a construi ceva cu migală au foarte puțini. Fragmentarismul și lipsa de statornicie apar atunci când prea puține sunt așezate. Și, chiar atunci când încep să dospească și să crească, nu vedem câte proiecte faine sunt în jurul nostru. Sau le tratăm ca pe niște excepții. Or, numărul excepțiilor a crescut simțitor.
***
Sigur că nu se face primăvară cu un FILIT în privința consumului de carte în România, tot pe ultimul loc din Uniunea Europeană rămânem. Sigur că e o întâlnire a elitelor și a tinerilor care au norocul să învețe într-un oraș precum Iașul, la licee unde sunt ghidați de profesori cu mult har. Dar și ei sunt parte a aceleiași realități difuze în care ne scăldăm cu toții. Sunt exact partea care ne dă cea mai multă speranță.
Unii ar spune de-a dreptul că ne îndreptăm spre timpuri în care scrisul și cititul vor deveni îndeletniciri de nișă, rezervate unor inițiați. Poate că vor fi destui cât să se strângă anual, ritualic, la un FILIT al epocii lor, dar nu e nimic garantat.
Nu poți, totuși, să nu vezi o corelație între nivelul general de educație, între cifrele privind analfabetismul funcțional pe care le înregistrează România și cantitatea de carte vândută. Iar astăzi suntem pe la minimuri istorice, care nu sunt corelate atât cu starea economiei (cum se întâmplă în SUA sau în Europa de Vest, unde editurile vând mai mult sau mai puțin în funcție de puterea de cumpărare a populației de la un anumit moment). Suntem mult, mult mai jos decât nivelul general de prosperitate.
Dincolo de calitatea educației, nivelul cultural al unei națiuni determină și atașamentul față de elitele sale. Rezolvarea în mare parte nevoilor de bază ale piramidei lui Maslow nu a dus în România la un consum cultural sporit, ci din contră.
Vom mai trece, pesemne, vreme de mulți ani prin ceață până să regăsim resursele necesare pentru întoarcerea la gândirea critică. Așa cum organizatorii FILIT nu s-au dat bătuți atunci când părea, poate, inutil să continue, la fel nu avem nici noi, de pe margine, dreptul să ne dăm bătuți și să ne pierdem speranța. Pic cu pic se face mult!