Ridley Scott revine în cinematografe în această săptămână cu noua lui epopee, o biografie istorică dedicată lui Napoleon Bonaparte și, în interviurile acordate presei de specialitate, nu își ascunde ambițiile. Aducând pe marele ecran viața împăratului francez, Scott a reușit să realizeze ceea ce Stanley Kubrick a încercat în zadar să facă toată viața.
Napoleon a fost un subiect care a înflăcărat imaginația cineaștilor încă din primii ani ai acestei arte. Marele regizor francez Abel Gance își împlinea parțial ambiția în 1927 cu o epopee mută de cinci ore și jumătate, o uluitoare reușită tehnică pe care Scott spune că nu a avut puterea să o vadă până la capăt. În 1970, Serghei Bodnarciuk lansa Waterloo, o uriașă coproducție, cu Rod Steiger în rolul titular. Exact în același timp, Stanley Kubrick lucra la versiunea lui, care ar fi trebuit să îl aibă pe Jack Nicholson în rolul lui Napoleon. Fascinat de personajul istoric, Kubrick a devorat toate biografiile ce i-au căzut în mână, a analizat fiecare amănunt posibil. Interesant, proiectul lui Kubrick nu a reușit să se materializeze, dar marele regizor a folosit toată documentația strânsă pentru a realiza Barry Lindon, un film care avea să îl inspire pe Ridley Scott când a realizat, în 1977, Dueliștii. O poveste bazată pe o nuvelă a lui Joseph Conrad, despre doi adversari din perioada napoleoniană.
Scott, care e încă frustrat că nu a primit un Oscar pentru regie, a devenit interesat cu adevărat de Napoleon când a găsit o carte de Sten Forshufvud, un dentist suedez care, în 1961, a testat părul împăratului, căutând urme de arsenic și ajungând la concluzia că acesta a fost otrăvit. Spre deosebire de Kubrick, însă, al cărui scenariu nu l-a impresionat, Scott a renunțat repede la biografii și a decis să abordeze astfel personajul. „Sunt peste 10.000 de cărți scrise despre Napoleon“, explică regizorul în ultimul număr din „Le Figaro Magazine“. „Nu le-am citit pe toate, e limpede! Eu mă las ghidat de vizual. Or în epoca napoleoniană erau o mulțime de pictori talentați care acționau ca niște martori ai istoriei. Ei sunt cei care m-au inspirat.“ Nici o problemă, viziunea lui Kubrick ar putea vedea lumina zilei curând sub forma unei miniserii TV la care lucrează moștenitorul acestuia, Steven Spielberg.
Prezentând viziunea sa asupra vieții lui Napoleon, Ridley Scott a devenit, cum era de așteptat, ținta specialiștilor care s-au grăbit să sublinieze libertățile pe care cineastul și le-a luat în prezentarea faptelor istorice. Lor, Scott, un meșteșugar foarte minuțios, le răspunde simplu cu un „Găsiți-vă o viață!“, amintind că un film artistic nu este un documentar științific.
„În cinemaul de calitate, nenumăratele interpretări libere ale faptelor istorice nu sunt grave, mai ales când servesc ritmul, înlănțuirea evenimentelor, importanța și, mai ales, înțelegerea lor“, este de acord și istoricul Thierry Lentz, în „Le Figaro Magazine“. „Să recunoaștem că libertatea unui creator poate justifica toate acestea. Rămâne totuși faptul că filmul este construit pe un contrasens fundamental: toate deciziile, ambițiile și destinul lui Napoleon ar fi avut o cauză unică, independentă de epoca în care a trăit, iar această cauză ar fi fost dragostea lui, absolută și posesivă, pentru Joséphine (interpretată de Vanessa Kirby, foarte lăudată de critici). Restul de două ore jumătate de film, Scott încearcă să dovedească asta.“
Istoricul Lentz este dezamăgit în final de filmul lui Scott și nu este singurul. Primele recenzii făcute publice laudă Napoleon pentru „amploarea sa epică“, în special pentru scenele de luptă elaborate, care transformă filmul într-o adevărată experiență. Criticii au apreciat, de asemenea, ambiția lui Scott de a relata povestea disparată a lui Bonaparte. S-au adus elogii și interpretărilor lui Phoenix și Kirby.
Mulți critici, dincolo de viziunea istorică, deși sunt de acord că realizarea este spectaculoasă, se declară la rândul lor puțini impresionați de film și de felul în care Scott se silește să spună întreaga lui poveste între evenimente istorice și dragostea pentru Josephine. „E ca un sumar spectaculos realizat, o pagină Wikipedia frumos ilustrată care bifează majoritatea evenimentelor importante din viața împăratului“, scrie, de exemplu, criticul BBC Nicholas Barber.
O explicație ar putea fi faptul că, în cazul lui Napoleon, se repetă povestea cu Kingdom of Heaven, mare film al lui Scott despre cruciade. Atunci când a fost lansat, în 2005, în sălile de cinema, versiunea de 2 ore și 24 de minute a lui Kingdom of Heaven nu a impresionat deloc. Versiunea „Director’s Cut“, lansată ceva mai târziu, în decembrie, a dezvăluit un film mult diferit, cu adevărat reușit, a cărui versiune de cinema era doar o prescurtare destul de searbădă. Lucrurile par a se repeta și în cazul lui Napoleon. Căci Scott deja a dezvăluit faptul că versiunea de două ore jumătate ce poate fi văzută la cinema nu este singura variantă a filmului, că mai există un montaj de peste patru ore, cu o poveste mult mai complexă a lui Napoleon și Joséphine pe care speră că-l va vedea difuzat în streaming de Apple, finanțatorii filmului. Și un film mult mai izbutit, cum este de părere și cronicarul revistei „Premiere“: „Versiunea de cinema pare că a oferit câteva idei despre viața lui Napoleon cărora le lipsește cu adevărat un veritabil asamblaj care să le dea un sens. Se simte că din film lipsesc lucruri, că Napoleon, filmul, este doar vârful aisbergului și că mai avem de așteptat până să vedem adevărata măsură a întregului“.
Sau, altfel spus, Napoleon la cinema s-ar putea dovedi un trailer de peste două ore pentru un film mult mai reușit, pe altă platformă.