În cea mai mare parte a articolelor care au marcat recenta dispariție a producătorului german de uriaș succes Frank Farian, cariera sa a fost sistematic pusă în umbră de amintirea scandalului Milli Vanilli, de mare ecou în anii ’90.
În istoria muzicii pop, Farian, care a încetat din viață la vârsta de 82 de ani, rămâne, în ordine cronologică, cu succesul formației Boney M (opt albume recompensate cu Discuri de Aur și Platină) și apoi, o decadă mai târziu, cu succesul iluzoriului duet Milli Vanilli.
În 1988, Farian a semnat un contract cu doi dansatori și cântăreți din München, Rob Pilatus și Fabrice Morvan, creând un nou duet R&B. Impresionat foarte mult de felul cum arătau cei doi și extrem de puțin impresionat de calitățile lor vocale, Farian a creat un produs/ o iluzie în stil propriu: un album de mare succes sub titulatura Milli Vanilli (plin cu mari hituri precum Girl I’m Gonna Miss You, All or Nothing, Baby Don’t Forget My Number sau Girl You Know It’s True), avîndu-i pe cei doi pe copertă ca prespuși interpreți, dar interpretat de fapt de o trupă de muzicieni ținută cu mare grijă în culise (John Davis, Charles Shaw, Brad Howell și gemenele Jodie și Linda Rocco).
Întâi în Europa, în 1988, apoi în SUA, acest album chipurile cântat de Rob și Fab a avut un succes uriaș, fiind recompensat cu șase Discuri de Platină și un premiu Grammy în 1990. Succesul nu a durat mult: în 1990, Farian anunța că i-a concediat pe cei doi și că aceștia nu au cântat, de fapt, nici o notă pe disc.
Scandalul care a urmat a fost uriaș, Pilatus și Morvan au trebuit să returneze premiul Grammy și a urmat și un proces intentat în SUA în baza legilor antifraudă. Din toată această poveste, Frank Farian a scăpat fără nici o zgârietură, după care și-a continuat cariera de producător de succes.
Adevărul este că istoria muzicii pop este plină de artiști ale căror interpretări sau înregistrări au necesitat un sprijin mai mult sau mai puțin consistent din umbră, scrie „Classic Pop Magazine“.
A existat o vreme, amintește revista, când cel care compunea melodia conta mai puțin și doar partitura melodiei era cu adevărat importantă din punct de vedere strict comercial. Alți artiști puteau interpreta melodia respectivă și puteau avea (sau nu) succes cu versiunea lor. Chiar și în primii ani ai erei rock’n’roll, multiple versiuni ale unei melodii puteau ocupa concomitent locuri în top. Michael Holliday, de exemplu, a ajuns pe locul 1 in Marea Britanie cu o versiune a piesei The Story Of My Life de Bacharach & David în 1958, învingând versiunile concurente interpretate de Alma Cogan, Dave King și Gary Miller.
Apariția celor de la The Beatles a schimbat lucrurile, făcând ca, aproape peste noapte, un adevărat artist să fie aproape obligat să fie și autor al propriei muzici. Câtă vreme trupa sau artistul se afla în studio, departe de ochii publicului, aceasta nu era o problemă. Dificultățile au apărut când acești muzicieni au trebuit să apară în public, într-o eră în care imaginea a devenit dintr-o dată foarte importantă, iar lansarea unui hit pop presupunea și apariții la televizor, un film promo și acoperire în mass-media.
Nu orice muzician de studio putea arăta și la nivelul cerințelor unei industrii tot mai obsedate de imagine, scrie „Classic Pop Magazine“.
O vreme, mulți producători întreprinzători și-au permis să aducă pe scene vedete cu melodii care, în studio, erau cântate de fapt de altcineva. De exemplu, Plastic Bertrand a avut un mare succes în discotecile britanice în 1978 cu Ça plane pour moi, piesa fiind cântată de fapt de producătorul discului, Lou Deprijck. Totul s-a aflat abia în 2010, în urma unor procese legate de drepturile de autor.
În acest domeniu, Frank Farian avea experiență, după ce scosese din jobenul lui muzical senzația disco Boney M. Muzical vorbind, vocile trupei erau Liz Mitchell, Marcia Barrett și Farian (ale căror imagini nici nu apăreau pe coperta discurilor). Ceilalți doi membri, Maizie Williams și Bobby Farrell, erau foarte importanți pentru imaginea trupei, dar aveau puțin de-a face cu muzica acesteia.
În cazul Milli Vanilli, iluzia creată de Farian a fost mai sofisticată și deznodământul mai spectaculos.
„Când am semnat contractul, nu mi-am dat seama cât de important era producătorul în această ecuație, comparativ cu artistul împins în lumina reflectoarelor“, a declarat, mai târziu, Fab în cartea lui James Arena, Stars of ’80s Dance Pop. „Ca tânăr, ți se oferea șansa unei călătorii incredibile. (…) Am căzut într-o capcană la care nu ne-am așteptat.“
Legați printr-un contract care îi obliga să participe la aparițiile promoționale pentru înregistrările lor, Rob și Fab au început să se simtă tot mai inconfortabil pe măsură ce trupa avea tot mai mult succes. În cele din urmă, a urmat căderea.
„Am luat foarte personal tot ce s-a întâmplat“, spune Fab. „Fără îndoială, acest stigmat nu se va șterge niciodată, voi rămâne pentru totdeauna amintit doar pentru Milli Vanilli. Dar, chiar dacă nu e ușor, în viață, când cazi, te ridici și mergi mai departe.“