Americanii sunt foarte inventivi în a înmâna citațiile pentru procesele judiciare. Fără a primi în mână hârtia oficială, persoanele chemate în judecată pot invoca viciu de procedură și eluda procesul. E un joc de-a Tom și Jerry, în care șoarecele trebuie prostit să primească plicul, moment în care i se spune: ha, fraiere, ai fost citat. În mod asemănător se procedează la noi cu invitațiile la nuntă.
Plicul nu părea să aducă decât vești bune. Nu scria pe el nici ANAF, nici Ministerul Justiției, iar imprimeul m-a dus cu gândul la o înștiințare de câștigare a vreunui premiu, cadou sau o pleașcă din zona aia. Recunosc, l-am deschis. Am fost citat. Cu mare bucurie, verișorul de gradul doi dinspre mama, Traian, m-a anunțat că se căsătorește cu viitoarea mea verișoară de grad doi Monica, sub nășirea familiei Cristian și Violeta Marcu, în octombrie. Felicitările, masa și dansul la Conac Polizu. Chiar dacă m-aș fi prefăcut că nu am primit invitația, era evident că o primise și mama și restul neamurilor.
Atunci când ești glumețul și petrecărețul familiei, ți se acordă prezumția că vei suplini lipsa ăstora mai nepetrecăreți prin prezența ta radiantă. Adică mergi fiindcă vrea maică-ta și frac-tu’ să mergi. Cumulat cu amintirile mele legate de copiii Bobi și Traian, rezultanta a fost un conflict intrapsihic de manual. În clasa a doua, văr-miu de-al doilea mi-a rupt mâna, deci nu merg la nuntă. Gata, am găsit motivul perfect. Țin minte că el avea niște rotile în picioare și eu îl împingeam ca să ia viteză. Mi-a propus ca după ce facem două ture de bloc să îmi pun eu rotilele și să mă împingă el, ca să întoarcă favorul. Eram fricos și credeam sincer că nu m-aș descurca și, ca să nu se ajungă la asta, l-am împins mai tare, brusc. I-au fugit picioarele înainte și a căzut pe spate, cu tot cu mine, fix pe mâna mea stângă. Fisură de radius, dar în sens larg tot mână ruptă se numește, fiindcă am purtat ghips.
Acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama că dacă nu l-aș fi împins nu ar fi căzut peste mine. Vălul subiectivității puerile s-a ridicat între timp. Traian chiar nu a avut nici o vină, unde mai pui că a plâns mai mult decât mine, șocat de eveniment și simțindu-se responsabil. El chiar este un tip fain și empatic. Am toate motivele să merg la nuntă și să îngrop această amintire greșit codată în creierașul meu reptilian. Probabil vom avea un moment în care vom ciocni cupa de șampanie și ne vom aminti accidentul așa cum crede el că a fost. Iar eu, copleșit de remușcări, va trebui să-i spun că de fapt toată vina a fost a mea. Deci nu mă duc.