Cind Nikita Mihalkov vine in Romania, ce intrebare poti sa-i pui marelui cineast, daca nu aceasta, atit de profunda in aparenta ei simplitate: „Cum vi se pare Romania?“. Daca Orhan Pamuk primeste Premiul Nobel pentru Literatura, nu se poate gasi o intrebare mai subtila decit: „Va asteptati sa luati Nobelul?“. In sfirsit, cind ai sansa de a-l intervieva pe Octavian Paler, este obligatoriu sa-l chestionezi in legatura cu faimosul sau text Interviu cu Dumnezeu, care – vei afla abia atunci, cu reala surprindere – nu-i apartine scriitorului…
Aceasta specie de jurnalisti improvizati, amatori in toata puterea cuvintului, vineaza cu tenacitate senzationalul, elementul picant aducator de rating. Ei nu constientizeaza un lucru la care, daca ar avea numai un strop de atentie preliminara, ar putea sa mediteze indelung, ulterior. Si anume, ca senzationala este insasi aceasta intilnire cu un mare artist. Nimic mai frumos decit sa redescoperi un creator intr-un cadru exterior si sa-l provoci la un dialog substantial, dupa ce ai avut, in intimitate, o intilnire cu opera lui.
Atunci, numai atunci, intrebarile si raspunsurile se leaga, interviul devine dens, convorbirea inseamna o reusita. Fiindca artistii, firi complicate, hiperlucide si hipersenzitive, cu o exceptionala acuitate a sensului, simt imediat cind au in fata un pseudo-jurnalist ori un adevarat partener de dialog.
Reusita (cind este) e a acestuia din urma, care poate deschide prin intrebari avizate complicatul sistem al unei gindiri producatoare. Reusita este a Simonei Chitan, nu numai in cartea-dialog cu Victor Rebengiuc, ci si in cea noua, unde numele unor „actori“ culturali de prim rang umplu pe orizontala si in profunzime scena fiecarei pagini.
De la scepticul mintuit prin melancolie Octavian Paler la un poet al intimitatii si al desfriului candid ca Emil Brumaru, de la nonagenarul cu un spirit atit de viu Mihai Sora la inca-tinerii, fervent-adolescentii Dan Puric si Yuriy Kordonskiy, „intrarile“ cartii de interviuri sint pline de substanta, de farmec si de spontaneitate dialogica. Nimic nu pare incropit, pus cu mina, adaugat pe un colt de birou, in redactia aglomerata a unui cotidian. Totul este gindit si cintarit, dupa ce a fost, nu mai putin, cautat si explorat.
Sigur ca eu am o slabiciune si un interes aparte pentru oamenii cartii, fie ei poeti sau prozatori, critici si istorici literari, eseisti si filosofi. Dar oamenii scenei, ai cuvintului si ai gestului suspendate in durata unui spectacol sint cadoul special pe care Simona Chitan il face cititorului.
Prea grabiti si destul de neatenti, adesea, pentru a mai discerne secventele pasabile de evenimentele cu adevarat importante, am ratat citeva mari spectacole. Autoarea acestor remarcabile interviuri – transformate in veritabile convorbiri – ne readuce, prin a doua ei carte, in proximitatea si tensiunea lor.