Se spune că istoria e ciclică, deși niciodată nu se repetă chiar la fel. E și normal, între timp mai apare câte un Chat GPT sau chiar i se dă viață robotului Ion la Palatul Victoria. Însă parcă mai ciclică decât istoria însăși se dovedește a fi raportarea la artă și la artiști. Demersul artistic, atunci când este gândit astfel, scandalizează cu scop. E plină ochi de exemple relevante istoria și mai îndepărtată și recentă. Iar și iar, nimic nou sub soare.
Zilele trecute orașul Iași a fost în… epicentrul interesului național nu pentru vreo realizare edilitară ieșită din comun sau pentru că am fi depășit Clujul în privința performanței economice, ci din cauza unui clip care s-a viralizat, în care o doamnă lovește cu piciorul soclul unei statui, ba chiar și statuia însăși, apoi încearcă să îi ia vopseaua. Ba chiar cheamă (căci era în mod profesionist filmată) ajutoare din oraș, să se prezinte voluntarii cu ce-or găsi prin bătătură ca să facă bucăți „șărchili“. „Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare.“
O altă doamnă, în etate, filmată la fel de profesionist de jurnaliștii (?!?!) de la Wow-nu-știu-cum Iași declară sus și tare că nu a putut dormi toată noaptea după ce a văzut pe Internet și ea „șărchili“. Și dacă tot nu și-a putut „lichi“ genele una de alta în ultimele 24 de ore, a venit să vadă cu ochii proprii oroarea.
Dar ce este, totuși, „șărchili“ care a furat somnul ieșencelor? Este vorba despre lucrarea lui Costin Ioniță din cadrul „Proiect 1990“, intitulată Hidra, și care este expusă la Iași în cadrul Lunii Sculptorilor Români. Aceasta îl înfățișează pe Lenin, căruia în loc de cap i-au răsărit șapte trandafiri din trunchi („șărchii“, apud doamnele cu insomnii și abilități în execuția de lovituri tip „roundhouse kick“), simbolizând lipsa de verticalitate și umanitate a clasei politice românești.
Hidra a fost amplasată, inițial, în fața grupului statuar al Voievozilor din Iași. Ulterior, când vociferările începuseră a se intensifica în social media, a fost mutată într-o laterală a Casei de Cultură a Studenților. Nu este singura lucrare care a stârnit discuții în online, dar opera lui Costin Ioniță a beneficiat de extra-expunere odată cu reportajul senzaționalist de la Wow-nu-știu-cum Iași. Miroase de la o poștă, evident, a înscenare operațiunea de agresare și incitare la distrugere a statuii de către doamna scandalizată care a început să-i care picioare. Scopul a fost atins: clipul s-a viralizat. Mai rămâne acum, evident, și ca Poliția să își facă treaba și să afle de la doamna pusă pe vandalizat opere de artă cine i-a dat ideea să se apuce de treabă, nu doar de vorbă, atent vegheată de obiectivul camerei de filmat. Cert este că Hidra s-a ales cu garduri metalice în jurul său, ca să nu mai pățească vreo nefăcută.
Continuarea, probabil, o cunoașteți: altercația fizică dintre ieșeancă și artă a ajuns subiect național, la concurență serioasă cu Macarena Erikăi Isac. I s-a cântat prohodul „Iașului, capitală culturală“, s-au tras concluziile despre „extremism“, „sălbăticie“, „incultură“.
Colegul de revistă Florin Ghețău a și stat de vorbă cu artistul plastic Costin Ioniță, pentru News.ro. Acesta a declarat: „Am rămas uimit când am văzut acele imagini cu femeia lovind lucrarea cu piciorul. Credeam că reacțiile negative rămân în online, nu mă așteptam la așa ceva. Îmi e și milă de doamna respectivă. Suntem în an electoral și văd cum unii încearcă să profite. Nu depun plângere la Poliție, pentru că nu vreau să îi fac rău acelei femei. Dar cred că a fost instigată“.
Iașul are, fără îndoială, particularitățile sale, dar cred că în materie de educație artistică se înscrie într-o medie națională și el. Refuz să mă alătur corului care bocește că ne-am făcut iremediabil de rușine, din nou, în fața întregii țări. În fața lui Mirel din Târgu Măgurele sau în fața cui? Ceea ce s-a întâmplat la Iași se putea întâmpla oriunde în România, anume ca Hidra, expusă în spațiul public, să scandalizeze o parte a locatarilor oricărui oraș mai mare sau oricărui cătun. Pretențiile culturale (corecte) ale Iașului, mă gândesc, se referă la pătura elitei intelectuale, la mediul universitar, iar nu la marea masă a privitorilor la România TV sau celor care prizează manelele. Ori chiar a celor care votează cu Chirica.
Amplasarea în spațiul public a unei opere de artă va aduce oricând cu sine riscuri, cât timp nu vorbim despre una strict convențională. Reacția la aceasta depinde în cea mai mare măsură de pregătirea privitorului, de educația sa ori de lipsa desăvârșită a unei minime gândiri critice care să îl ajute să o interpreteze în context artistic. Cu atât mai mult din partea unui public pentru care artă sunt trandafirașii sclipicioși din vizualurile de pe Facebook care însoțesc magicele cuvinte „Bună dimineața la cafeluță!“.
Fântâna lui Marcel Duchamp (1917, care era de fapt un obiect găsit – un urinoar cu semnătura „R. Mutt“) a scandalizat lumea artei când artistul a prezentat-o ca artă într-o expoziție a Societății Artiștilor Independenți din New York. Lucrarea a pus sub semnul întrebării noțiunile tradiționale despre ce constituie arta și a deschis calea artei conceptuale.
Romanul lui Henri Miller Tropicul Cancerului (apărut în 1934, de găsit între titlurile Editurii Polirom în seria de autor dedicată marelui scriitor, în traducerea extraordinarei Antoaneta Ralian) a fost interzis în multe țări, inclusiv în SUA, până hăt în anii ’60, din cauza descrierilor explicite sexuale și a limbajului considerat prea vulgar.
Pictura Originea lumii de Gustave Courbet (1866), care reprezintă în mod explicit organele genitale feminine, a fost considerată scandaloasă și a rămas mult timp ascunsă privirilor publicului larg.
Sau statuia David a lui Michelangelo (1504), deși astăzi este considerată una dintre cele mai mari capodopere ale artei renascentiste, a provocat controverse imediat după dezvelire. Nuditatea explicită a statuii a stârnit dezaprobarea unor pături largi ale societății, care au considerat-o indecentă.
Cum spuneam, nimic, dar chiar nimic nou sub soare. Personal, cu tot scandalul din jurul Hidrei (cam pus cu mâna pe motive de „hai să instigăm o doamnă care nu înțelege o operă de artă și să facem un viral“), cred că Luna Sculptorilor Români la Iași este un mare succes deja. Este un succes și datorită acestei controverse, care a oferit vizibilitate unui eveniment cultural. Amplasarea în afara spațiilor expoziționale clasice a unor opere de artă este o idee excelentă de a ne testa și provoca din când în când și societatea. Căci dacă arta nu o face, atunci cine să o facă? Ciucă?
Faptul că nu am asistat la vreo mișcare de forță din partea autorităților locale, altfel tare iubitoare de kitsch și sensibile la plângerile doamnelor speriate de „șărchi“ (dar care știu karate cu piciorul), adică să le fi trecut prin cap să îndepărteze cu totul statuia, e un lucru de lăudat chiar dacă o să înțeleagă Chirica cumva că despre el e vorba și că primește laude.