Am rasfoit din nou, recitind insemnarile
„muzicale”, atit de instructivele fragmente de jurnal ale lui Virgil Ierunca,
regretind trecerea in „nefiinta” (iarasi o formula a Monicai Lovinescu din
luptele ei cu Macintosh-ul), absenta, atitor pagini si ani de insemnari. Dar, in
tot raul un bine, fragmentele pastrate, din anii 1949-1951 si cele din 1960,
dezvaluie prin contrast, as spune, aproape doi autori diferiti. In primii ani ai
emigratiei, un tinar Ierunca mai liric si mai entuziast, in 1960, la 40 de ani,
un cunoscator avizat si sigur de el in ale muzicii.
Notatiile tinarului amintesc nu o data de cele ale unui Sebastian, si el
incintat de muzica lui Mozart, intr-un jurnal ce se aseamana atunci cind Ierunca
scrie ca „e doar o poarta deschisa pentru tot ce poate fi deschis…”. „Ascult
mereu muzica”, „stau toata ziua in casa si ascult Bach si Beethoven”, „toata
seara ascult Mozart” – sint insemnari ce revin, cu precizari identitare de genul
„cind incerc sa-mi potrivesc respiratia dupa Mozart, parca aflu ceva nou si
innoitor in identitatea zilelor”. Si, adauga Ierunca undeva, mereu marcat de
pasiunea similara pentru lecturi, „niciodata nu voi mai putea asculta Mozart, in
general, si Don Giovanni indeosebi, ca altadata. Cartea lui Pierre Jean Jouve
[poet nascut in 1887, pasionat de psihiatrie si autor al unei analize celebre a
operei lui Mozart, publicata in 1942; n.m., V.E.] e un prag si o intilnire. O
mare intilnire”. Intilnire, „surprinzatoare prin culoarea ei fenomenologica”,
era si lectura expunerii lui Ernest Ansermet, de la Geneva, „despre experienta
muzicala descrisa, in fond, ca o operatie de transcendenta”. Si, asemenea lui
Sebastian in timpul razboiului, se bucura, se desfata intelectual cu muzica lui
Debussy, Pelleas et Melisande, in special. In adnotari, dupa o lectura din
Vladimir Jankelevitch, Ierunca incheia: „Prin Debussy, Pelleas devine miracol.
Si niciodata muzica n-a coplesit literatura intr-atit, incit sa inceapa sa…
cinte!”.
„Toate drumurile ce pot duce spre Dumnezeu trec prin
Bach”
In paginile de jurnal din 1949-51, Ierunca era martorul primelor succese ale
unor muzicieni romani ramasi in emigratie si nota – si se bucura de – succesul
„extraordinar” al dirijorului Ionel Perlea la Scala din Milano sau cel al lui
Sergiu Celibidache, venit la Lyon, unde il acompaniase pe Jacques Thibaud:
„Visez? Daca as fi stiut, as fi plecat la Lyon chiar si pe jos!”. Cu muzica lui
Enescu, acompaniat de N. Caravia, in sala Gaveau, „se purifica” si descoperea cu
acel prilej necunoscutele, pentru el, Impresii din copilarie: „Miniaturile
acestea sonore sint din timpul acestei mari existente care priveste spre
copilarie ca spre un privilegiu de memorie si basm”. Iar in august 1950 nota:
„Sarbatoarea unei reintilniri: merg la Theatre des Champs-Elysees sa-l ascult pe
Enescu in Bach. Dirijeaza orchestra Lamoureux. George Enescu, mai apus in
virsta, creste in profunzime si te duce cu gindul la vrajitori sau genii. Seara
de inalta impacare cu mine, cu lumea, cu tot ceea ce mai poate dura. Inca o data
constat ca toate drumurile ce pot duce spre Dumnezeu trec prin Bach”.
O republicare adnotata de catre istoric a fragmentelor de jurnal ale lui
Virgil Ierunca va lamuri, cindva, fie si partial in lipsa marturiilor lui
directe, schimbarea de ton, evolutia personalitatii si a angajamentului sau
politic, sub influenta celor pe care ii numea „prietenii de la [revista]
«Preuves»”. Aparuta in toamna lui 1951, publicatie a organizatiei Congresul
pentru libertatea culturii, revista a fost expresia francofona a unei strategii
politico-culturale americane de combatere activa a comunismului in cadrul
razboiului rece. Poate de aici la Ierunca, pe linga marea sa curiozitate si
disponibilitate intelectuala, si un plus de interes, notat in jurnal, pentru
muzica contemporana americana, pe discuri comandate din Statele Unite: A Parable
of Death de Lukas Foss, „mai mult decit interesanta”, Credendum de William
Schumann sau Concertul pentru pian de Leon Kirchner, „cu compozitorul la pian si
cu unul dintre dirijorii mei preferati, Dimitri Mitropoulos”. Concertul il
dezamagea insa si Ierunca inregistra verdictul: „Suficienta. Retorism.
Virtuozitate in gol”.
Cum semnala in ultimii ani o cercetare dedicata Congresului pentru libertatea
culturii, organizatia i-a alocat si lui George Enescu, din toamna lui 1954, prin
intermediul fundatiei paravan Fairfield, o suma modesta lunara, iar la moartea
compozitorului a finantat un concert omagial al Orchestrei Simfonice din Boston,
adusa in turneu in Europa. O fi avut si Virgil Ierunca un cuvint de spus?
Probabil, nu o vom mai sti niciodata…
Mai multe despre Virgil Ierunca:
http://www.hotnews.ro/articol_56988-Ne-a-parasit-si-scriitorul-Virgil-Ierunca.htm
http://www.evz.ro/article.php?artid=274127