Statea pitit in cotloane numai de el stiute, scotea un gijiit de tebecist si, deodata, ma trezeam apucat de incaltari (mai sus nu putea ajunge). Apoi disparea sageata, in neant. I-am dus de mincare, dar nu iesea decit cind nu eram atent. M-am gindit un timp ca-i posibil sa se fi evaporat. Sau poate ca vreun sobolan mai tupeist s-a prins ca un intrus i-a calcat teritoriul si a pus chihuahua boschetara pe fuga. Pe de alta parte, era posibil sa fi intrat in hibernare, urmind sa iasa primavara, odata cu ghioceii.
Apoi, dupa citeva saptamini, a reaparut din neant. Am inceput si eu sa devin mai ingaduitor, sa inteleg de ce unii dintre colegii mei se hazardau sa-i spuna ciine. Am descoperit ca e capabil de o imensa afectiune, de nebanuit pe vremea cind rinjea pofticios la bocancii mei. Odata acceptat in cercul lui de cunostinte, pur si simplu sarea de bucurie cind ma vedea, se izbea cu capul de picioarele mele, facea tumbe nesolicitate etc. La scurt timp a inceput sa-mi faca vizite, la etaj. Urca scarile si ma astepta la usa, ma insotea prin cladire, dind dintr-un ciot de coada.
Trebuia sa-l mai imping cu piciorul prin crapaturi, pe sub scari, sa pretind ca nu-l cunosc, cind era vreun om prin preajma, ca sa nu ma fac de cacao. Se comporta de parca ar fi fost al meu. Oricum, era cea mai simpatica – si urita in acelasi timp – creatura pe care am vazut-o vreodata. Mi-a trebuit tupeu, nu gluma, pentru a-mi invinge teama ca, daca il mingii, mi-am luat de la el ciuma sau lepra. Am invins-o.
Mi-a devenit cu atit mai simpatic cu cit vorbeam aproape zilnic cu cite o persoana terorizata de muscatura lui (avea in palmares un prof universitar, vreo doi confi si citiva doctoranzi din astia mai timizi). Dar el, saracul, nu era capabil de asa ceva. La cum arata, ar fi ramas fara dinti, ca albina fara ac, in urma unui atac mai hotarit. De altfel, din acest motiv, cred ca nici nu risca sa manince. Nu-mi vine alta idee de hrana pe care sa si-o permita decit supa cu paiul. Cred ca traia doar forta cimpului sau bioenergetic, dintr-o aura, cind neagra, cind roz.
In fine, am trecut zilele acestea pe la fostul meu serviciu si am avut surpriza sa vad ca, in ciuda soartei potrivnice, vechiul meu amic a supravietuit. Ca sa nu mai spun de socul ca m-a si recunoscut.