Plus macar o solutie bonus: PD-L singur intr-o guvernare minoritara. Asa ca m-am gindit sa va scutesc de presupunerile mele. Nu va scutesc, in schimb, de o poveste personala.
Mi-am inceput ziua de duminica convins fiind ca nu voi vota. Nu pentru ca n-as fi vrut, ci pentru ca, in urma cu putina vreme, aflindu-ma in Istanbul, mi-au fost furate actele, printre care si pretioasa carte de identitate. Si-am zimbit chiar in fata unei usoare ironii: la cum stateau lucrurile, hotul din Istanbul nu ma furase doar pe mine, ci furase un intreg partid din Romania, care pierdea, din cauza respectivului, un vot. Votul meu. In cursul diminetii insa, citind ziarele, am aflat dintr-unul local ca Politia si-a deschis portile inclusiv in ziua alegerilor, tocmai pentru a-i ajuta pe cei aflati in situatia mea. Asa ca, plin de sperante, am plecat spre Politie, cu gindul la binele partidului simpatizat. Totul a decurs normal. Pina in momentul in care am aflat ca, pentru o carte de identitate provizorie, de o zi, am nevoie de trei poze.
Am inceput o cautare, usor disperata la un moment dat, a unui atelier fotografic deschis duminica. Dupa o trecere in revista a tuturor acestor ateliere din oras si dupa necesarele vizite la fata locului, am revenit la ideea ca furtul cartii mele de identitate va costa si partidul simpatizat de mine. Toate erau inchise. Lumina de la capatul tunelului mi-a fost oferita, intimplator, de un cetatean, care stia un asemenea atelier foto deschis si duminica. Am urmarit indicatiile, am ajuns acolo. Programul se confirma, insa inauntru nu era nimeni. Asa ca am plecat din nou, dezarmat. Stiam ca nu voi vota. Am facut totusi o incercare, usor umilitoare prin insistenta, la sediul Politiei. Una din care reiesea ca sint dispus chiar sa platesc mai mult, numai sa mi se faca acolo doritele poze. Functionarul m-a privit intr-un fel, eu mi-am dat seama brusc ca asta suna a incercare de mita, asa ca am schimbat subiectul, am incercat s-o dreg si am iesit din sediul respectivei institutii. Era deja ora prinzului, devenea clar ca votarea s-a incheiat pentru mine inainte de-a incepe.
In drum spre casa, inspiratia m-a facut insa sa trec cu masina, din nou, prin fata atelierului foto care avea program duminica, dar nu fusese deschis cu ceva vreme in urma. De asta data insa, spre reizbucnirea sperantelor proprii, am vazut miscare inauntru. Iar in citeva minute, ieseam de-acolo victorios, cu pozele in mina. M-am intors, fireste, la sediul Politiei. Am platit taxele pentru cartea provizorie. Am plecat apoi, de nauc, cu alte sperante moarte, in cautarea unui dosar plic. Trec peste chinuitoarele curbe pe soselele urbane, pina la gasirea unei papetarii deschise. Am revenit, pentru a nu stiu cita oara, in sediul Politiei, cu toate cele necesare. Intre timp insa, functionarul se schimbase, iar functionara care-i luase locul mi-a pus o intrebare fireasca: de ce doriti totusi carte provizorie? Va facem una definitiva, in citeva ore e gata. Asa ca m-am dus, frumos, si am platit taxele pentru cea definitiva, am stat la poza pentru aceasta noua varianta, de asta data chiar in sediul Politiei, pentru ca, trecut fiind la „definitivi”, aveam dreptul sa ma pozez acolo, fara spaga, iar apoi, plin de sperante, m-am pus pe asteptat. Spre seara, m-am trezit cu cartea de identitate in mina. Fericit ca turcii ma furasera doar pe mine, nu spoliasera de votul meu un intreg partid romanesc. Si, aproape de ora inchiderii urnelor, am reusit sa votez.
E o poveste reala, lucrurile s-au intimplat exact asa. E o poveste careia, in plus, i-am gasit si-un fel de morala. Nu acum, ci in seara de duminica. Atunci cind, ajuns acasa, m-am intrebat, usor uimit, de ce mi-am dedicat intreaga zi scopului de a aplica o stampila pe un buletin de vot. Cu sau fara votul meu, partidul simpatizat ar fi avut acelasi numar de parlamentari. Iar intr-un final mi-am dat si raspunsul: nu din naivitate, nu din speranta de a schimba ceva. Ci pentru legitimitatea fata de mine insumi. A fost o zi in care am alergat pentru a-mi obtine identitatea data de o carte plasticata, dar in acelasi timp mi-am obtinut identitatea de votant. Cea care-mi permite astazi sa fiu obosit, alaturi de dvs., de discutiile la virf despre cine-cu-cine. Cea care-mi va permite sa ma arat, in urmatorii ani, revoltat, sictirit, chiar scirbit. Vorbim despre legitimitate in Romania, dar ne referim, permanent, la cei care ne reprezinta. Cu tot idealismul de care voi fi acuzat, imi permit sa cred ca si noi, reprezentatii, ar trebui sa ne gindim, din cind in cind, la propria legitimitate.