Fireste ca acest trecut e viu si pulsatil, fiecare poet important insemnind o prezenta intensa, uneori coplesitoare, in viata cititorului.
Dar el nu mai poate rezerva prea multe surprize cercetatorului literar avizat. Oricit de inedita, originala ar fi o interpretare, forta gravitationala a marilor poeme scrise inaintea noastra preseaza inspre evidenta critica, dificil (si inutil) de rasturnat.
„Milenaristii” si, in parte, „nouazecistii” dau, in schimb, un sens proiectiv cronicilor pe care le scriu; ridica semne de intrebare si de exclamare, angajeaza pariuri valorice, maresc cota de risc a investitiilor critice, ca intr-un joc de bursa. O bursa literara. Am inteles acum citiva ani si am descoperit de curind febra cautarii si emotia incercate de acei critici de intimpinare care au fost si conducatori de cenaclu (de la E. Lovinescu la Nicolae Manolescu, Mircea Martin si Marin Mincu); cum e sa asisti la transformarea unei materii brute in opera atent cizelata, si la convertirea difuzului liricoid in pregnanta poetica.
Ultima generatie de poeti echivaleaza asadar cu un proces deschis, o evolutie neincheiata si o involutie oricind posibila. Ea nu reprezinta un subiect clasat de istorie literara (cum este, de pilda, faimoasa generatie ’80, din care au mai ramas citeva pene), ci, dimpotriva, unul discutat si discutabil, controversat si controversabil, o fila dintr-un capitol ce se scrie sub ochii nostri si se intituleaza Literatura romana contemporana.
Ma simt solidar cu aceasta generatie, dar nu in mod neconditionat si din considerente de virsta biologica. Generationismele prost intelese imi displac profund. Le recunosc rolul pozitiv in prima instanta, in iesirea la lumina a unei noi promotii, dar nu pot sa nu observ ca ele implica – daca nu sint rapid abandonate – reciprocitati avantajoase si varii compromisuri, in sfera valorii, de dragul „cauzei”. Or, nici o cauza nu merita aranjamentul si coteria, minciuna grosiera sau pioasa. Pe de alta parte, capacitatea receptiva a criticului, disponibilitatea lui pentru inregistrarea si calificarea celor mai diverse formule estetice il imping, nolens-volens, catre o situare in afara oricarei generatii. Tocmai pentru a putea ramine in interiorul intregii noastre literaturi.
Este motivul pentru care am refuzat orice afiliere, dezamagindu-l probabil pe Marius Ianus, liderul cenaclului si revistei „Fracturi” (care, pentru a fi mai convingator, mi-a invocat inclusiv… asocierea crocodililor, urmarita de el pe Animal Planet), dar raminind astfel in postura profesionala convenabila unui critic al actualitatii. Aceasta imi da posibilitatea de a urmari cu atentie maxima, dar si cu detasare morala, afluxul acestei generatii, convulsiile autodescoperirii si legitimarii ei, intrarea mai usoara sau mai problematica a tinerilor lupi cu ochi lirici in cetatea bine intarita a establishment-ului nostru literar.