Oliver Sacks semnaleaza si discuta opinii despre toate aceste fenomene, pornind cel mai adesea de la cazuri pe care le-a tratat el insusi, dar citind concomitent o intreaga literatura consacrata acestor patologii. In ciuda unor observatii acumulate unele de-a lungul mai multor secole, Sacks pune in evidenta ca o stiinta particulara neurologica dedicata fenomenelor muzicale nu s-a dezvoltat decit in ultimele trei decenii, odata cu posibilitatea tehnica a vizionarii imaginilor produse la scara creierului de catre excitatiile de ordin muzical. Ceea ce pare un bun cistigat al acestor observatii cu mijloace stiintifice este faptul ca portiuni ale creierului, afectate de diverse leziuni sau patologii, nu devin neaparat nefunctionale, de regula harta creierului redesenindu-se si preluind functiile altor zone. Exemplele cele mai simple de inteles pe care le discuta Musicophilia sint cele legate de surzenie sau de lipsa vederii. In ambele cazuri, zonele cerebrale specializate pe auz sau vedere se modifica pentru a prelua functiile legate de imagistica muzicala. In cazul pierderii auzului, Sacks da o serie de exemple impresionante despre dezvoltarea unor cazuri de epilepsie muzicala sau de halucinatii muzicale. Viata unor persoane este afectata intens si adesea chiar modificata fundamental de aceste dereglari, care le fac sa traiasca sub influenta unei muzici interne infinite, a unor melodii repetate la nesfirsit, cel mai adesea „imprimate”, gravate pe creier in anii copilariei.
Lipsa vederii si consecintele ei sint dintre cele mai cunoscute unui public familiarizat cu genul de mari cintareti de blues sau jazz, cum sint Stevie Wonder, Ray Charles, Art Tatum, Jose Feliciano etc. Observatiile stiintifice semnaleaza modificarile produse la nivelul scoartei cerebrale, care le faciliteaza copiilor lipsiti de vedere o precocitate verbala si dezvoltarea unei memorii verbale neobisnuite, ca si o facilitate muzicala la fel de neobisnuita. Unul din studiile citate de Oliver Sacks semnaleaza ca intre 40 si 60% dintre copiii orbi au un auz perfect, indiferent de virsta la care au inceput educatia muzicala. Procentul este numai de 10% intre muzicienii cu o vedere normala si conditionat de o educatie muzicala la o virsta foarte tinara. Printre exemplele numeroase ale unor sensibilitati particulare date de Oliver Sacks este cazul unui fost profesor de muzica la Oxford, care la virsta de cinci ani remarca faptul ca tatal sau isi sufla nasul in sol major, ca vintul sufla cu un fluierat in re major sau ca ceasul batea ora in si minor. Controlate, afirmatiile lui s-au dovedit intotdeauna corecte.
Cu relativ impact asupra vietii muzicale si mai cunoscute publicului larg sint si fenomenele numite de distonie muzicala, multa vreme considerate, invariabil, consecinte ale unor deformari fiziologice ale musculaturii si tendoanelor sau ale inflamatiilor nervilor si tratate ca atare. In mod practic, in cazul muzicienilor, este vorba de lipsa de raspuns a musculaturii unor degete, in cazul pianistilor sau violonistilor, sau a musculaturii gurii, in cazul suflatorilor, supuse unor exercitii repetate. Abia in 1989, gratie studiilor unui neurolog, fenomenele de acest tip au fost descrise ca o consecinta a unor modificari pe scoarta cerebrala si s-au cautat tratamente specifice. Oliver Sacks l-a avut drept pacient, ani de zile, pe pianistul Leon Fleischer, incapabil sa mai cinte cu mina dreapta si specializat pe piese consacrate miinii stingi. Suferinte similare au acuzat, intre altii, Yehudi Menuhin sau pianistul Murray Perahia, dintr-o lunga serie de artisti de mare notorietate. Fleischer, ca si un alt pianist american, Garry Graffman, au fost copii minune si, in mod similar, la virsta de 30 de ani au inceput sa sufere de pe urma unui spasm al degetelor miinii drepte. Ambii pianisti si-au dezvaluit public, in 1981, suferinta si, implicit, diagnosticele si tratamentele gresite la care au fost supusi de-a lungul a aproape doua decenii. La Fleischer tulburarile datau din 1963… Dezvaluirile lor au deschis drumul si altor artisti sa-si recunoasca dizabilitatile si au avut ca efect o concentrare a cercetarilor asupra fenomenului. Acesta a fost perceput in cele din urma ca urmare a unor dereglari ale complexului sistem de control al creierului asupra unor miscari repetate, „automate” ale muschilor degetelor, care executa cu mare viteza si ritmicitate miscari mici, precise.
Abia spre sfirsitul anilor ’80 au aparut primele remedii capabile sa inlature in anumite cazuri, nu in toate, spasmele inregistrate in miscarea degetelor. Leon Fleischer, se pare ca si Murray Perahia, a beneficiat de pe urma acestor tratamente, reusind sa cinte din nou cu ambele miini.
*Oliver Sacks. Musicophilia. Tales of Music and the Brain.
Alfred A. Knopf, New York, Toronto: 2008, XIV + 381 p.