Trăim într-o lume tot mai intolerantă, în care nu mai contează adevărul, ci faptul că fiecare vrea să aibă dreptate. Mai bine zis, să i se confirme că deține adevărul – și asta în trăirea în care faptele nu contează, ci doar părerea mea. A mea, a mea, a mea. Asistăm de ceva timp la o infantilizare gravă a gândirii, care refuză rațiunea, de natură critică, în favoarea efemerului sentimentaloid.
Dar în contextul alegerilor de mai ieri, pot spune că România a ieșit bine, față de restul Europei, cu toate nemulțumirile pe care cu siguranță fiecare le avem. Chiar dacă ajung până și în Parlamentul European niște personaje mai aparte, totuși stăm bine față de alte state cu o tradiție democratică mult mai serioasă, consolidată. Degeaba scria Voltaire la 1763 că „întregul nostru continent ne arată că nu trebuie nici să susținem, nici să punem în practică intoleranța“, după două secole și jumătate rămânem în același marasm, cu aceeași speranță.
Mulți au rămas prizonieri ai unei concepții negative asupra Evului Mediu – imagine de natură protestantă, de altfel, din Iluminism. Numele spune totul despre cum se considerau cei din secolele XVII-XVIII față de ceea ce nu cunoșteau, dar despre care aveau impresii: Evul Mediu. O simplă trecere. Cum se vede, poate că tehnicile se schimbă, că evoluăm la acest nivel al progresului tehnologic, dar nu neapărat și la cel uman. Faptul că voiau să aibă dreptate i-a făcut să treacă peste rațiunea proclamată și, pentru a se diferenția de trecut, pentru a își arăta statura nobilă, au înfierat un trecut care le era necunoscut – și așa am rămas până astăzi cu ideea că medievalitatea a reprezentat o perioadă întunecată.
Dar, așa cum bine știm, deși e o altă paradigmă, evul de mijloc a avut o lumină a sa, de la manuscrisele miniate – sau, cum se mai numesc ele, anluminate – la gândirea vremii. Iar unul dintre gânduri a fost cel inovativ al toleranței – deosebit de cel din Anti- chitate, unde tolerantia însemna îndurarea unei greutăți pentru trup sau, cel mai adesea, pentru suflet. În vremurile ce survin, acest sens este preluat de un alt termen, patientia, de unde avem o droaie de termeni și astăzi, de la paciența caragialiană la pacienții care au răbdare, deși îi doare, și până la trecuta artă a pasienței, azi mai cunoscută de angajații cu prea mult timp liber sub denumirea anglicizantă – cu morbul franțuzit în ea – de solitaire.
Dar, dacă vorbim la nivel de concept social și politic, toleranța ține de Evul Mediu și de premodernitate. De acum circa un mileniu, Decretum Gratiani sublinia că dacă, pentru a îndrepta un rău, trebuie să fie ruptă pacea din Biserică, atunci este preferabil ca răul acela să fie tolerat. Tolerat. Un cuvânt care se tot repetă în acest corpus. Și care marchează nașterea pluralității în societatea creștină. Iar din canonul creștin, trecut prin scolastică, termenul a translat în cel juridic. Minus malum toleratur ut maius tollatur este unul dintre preceptele legislației medievale. Și așa ajungem la premodernitate – care cunoaște de altfel ceea ce s-a numit „toleranță erasmiană“ – care, ca orice formă de toleranță, are limitele ei: cu trecerea timpului, societatea trebuia să fie curățată de monstrul ereziei imediat ce se ivea ocazia.
Dar odată cu Voltaire, ca să revenim, se petrece o contaminare a ideilor, în care tolerantia nu mai este apropiată de concordia, ci ajunge să însemne puțin mai mult decât o formă de indiferență.
Astăzi, când vorbim despre toleranță, de acolo ne tragem, de la a manifesta o formă de indiferență. În societatea în care trăim, concordia a rămas undeva în urmă, nici măcar nu ne mai gândim la ea. Iar toleranța, asemenea fumului, pare să se risipească undeva deasupra noastră. Ceea ce înseamnă că noi ne înjosim, până la urmă. Toleranța este cea care ne deschide portița de a accepta o altă lume – și nici nu trebuie să fie cea de apoi, ci cea (sau cele) din preajma noastră.
Se fac 34 de ani de la mișcarea aceea a intoleranței și intolerabilă care și-a creat propriul substantiv: mineriada din 13-15 iunie 1990. Momentul în care concordia a fost izgonită ca posibilitate din societatea românească. Clipa în care toleranța a fost suspendată. Atunci când victime au fost mulți, dar suntem toți și azi prin drumul pe care l-a luat țara. Iar astăzi vedem cum toleranța parcă începe să se ridice, ușor-ușor, tot mai mult de pe hainele sociale pe care le purtăm. Cum, odată cu ea, se ridică și frumosul de pe noi. Și, cu oricâte haine ne-am masca, rămânem tot mai fără suflu, tot mai goi. Nu este o mineriadă directă, dar violența a învățat să se mascheze.
Bun, ne-am lămurit, cu concordia s-a rezolvat, nu putem avea o singură inimă – ceea ce nici nu ne dorim, de altfel. Dar toleranța înseamnă să ne ducem pe noi mai departe, înseamnă pod (a se vedea lituanianul tiltas), înseamnă deschidere. Ne suportăm (i.e. tolerăm) pe noi înșine, însă putem să îi tolerăm și pe ceilalți. Sau, chit că sunt altfel croiți decât noi, să îi lăsăm în pace. Pentru că de acum o mie de ani toleranța înseamnă pluralitate. Poate putem înțelege asta după un mileniu.