Elemente recurente in poezia lui Emil Brumaru, pe care o impregneaza cu un parfum persistent, inconfundabil. De la debutul editorial si pina la Submarinul erotic cel mai recent, autorul nu face „decit” sa se repovesteasca, ludic si elegiac, concupiscent si ingindurat, cu o inventie limitata la un univers de mici dimensiuni si de proprie folosinta.
Lumea e la doi pasi de noi, pare sa ne spuna poetul. E suficient sa o privim cu atentie si sa mingiiem usor suprafata lucrurilor, pielea alba a fetelor, foitele subtiri ale carnii si sufletului, pentru ca totul sa infloreasca. Iata: „Erai atit de frumoasa!/ Fringeam pentru tine flori largi/ Umplute cu ingeri de-amiaza/ Ce raze-ndesau in desagi// Spre-a merge cu ele-n amurgul/ Zarit printre casele-adinci./ Cu mina mijlocu-ti stringindu-l,/ Mereu iti sopteam sa nu plingi.// Si sufletul moale, din pieptul/ Ascuns in fereli de matasa,/ In roua-l topeam pe incetul./ Erai atit de frumoasa!” (Caligrafiile acelorasi cuvinte).
De remarcat raportul cu totul special pe care pacatosul protagonist il intretine cu propriile pacate si cu inaltul lor Judecator. Simturile ii sint atit de aprinse, iar obsesiile, atit de prezente si manifeste, incit sensul insusi al moralitatii se deplaseaza. Moral este sa iubesti cit mai mult si, implicit, sa pacatuiesti cu gindul si cu fapta. Din povestea biblica a Mariei Magdalena, poetul a retinut parca numai parcursul de pina la convertire si alibiurile sale: nu si regretele, cainta.
Asistam la o asociere surprinzatoare a codurilor si limbajelor artistice: stilul cavaleresc se alatura unuia cu totul pamintesc, aproape naiv in declararea impulsurilor si poftelor sexuale. Nu ca Don Quijote si Sancho Panza s-ar amesteca intr-o tipologie si un lirism omogene, dar iubita cu parul lung pina la cer si servitoarea lata-n buci devin fatete, uneori suprapuse, ale erosului cintat si configurat de Emil Brumaru. Daca amorul inalt poate fi coborit in fiziologic, si miscarea inversa e posibila, prin investirea cite unui personaj terre a terre cu o nota de fabulos a reprezentarii: „O, servitoare, dulce servitoare/ Din ingereasca mea copilarie,/ Iti miroseam cu lacomie fusta/ Plina de purici din bucatarie// Sutienul tau mototolit si acru,/ Ham pentru tita grea de arpacas,/ Il sarutam, mi-l potriveam cu cirpe/ In magazii obscure de la Iasi.// (…) Oh, parul gras, cu radacina tare,/ Dat la culcare cu petrol lampant,/ Infierbinta in el orice agrafa./ Iar curul tau gigantic si vibrant,// Cu bucile cum pernele si rosii,/ Purtat in rochii leoarca de laturi,/ Ti-l aratai, pe putini aplecata,/ Punind cu-ntelepciune muraturi!!!” (Suprema servitoare, dedicata „incomparabilei Profira”).
Incomparabilul Emil Brumaru a devenit septuagenar.