Cu citeva exceptii, de notat si pretuit ca atare (C. Stanescu, Eugen Negrici, Radu Aldulescu), criticii si prozatorii actuali il snobeaza pe acest autor, comparabil cu colegii lui de generatie Marin Preda si Petru Dumitriu. O fac pe riscul lor. Cel putin romanul Groapa, din care Editura Gramar a scos in 2002 o editie cu textul definitiv, imi pare o veritabila capodopera de proza realista.
E uimitor cum a putut sa apara, in maculatura ideologica a anilor ’50, cu personaje si conflicte ilustrind tezele inepte ale realismului socialist, o asemenea carte, atit de profunda in observatia lumii si atit de plastica in configurarea ei. Prozatorul isi construieste universul din materiale umile, inaltind in asa-numita groapa a lui Ouatu o mahala (Cutarida) cu aromele si simptomele specifice… Gunoieri si hoti de varii categorii, caramidari si chivute, ceferisti amariti si macelari care, dupa o zi de transat vite la abator, viseaza ca vorbesc cu Isus si trec pe verdeturi – tot felul de eroi fara nimbul eroismului se perinda prin fata ochilor nostri, desfasurind pinza unor experiente umane fundamentale.
Forta unui romancier realist sta si in aceasta suprapunere de planuri, prin care un personaj oricit de modest social, un paria, un nimeni, poate incorpora (ca psihologie, morala, comportament, limbaj) anumite valori si semnificatii general-umane. „Prostii” lui Rebreanu, taranii lui Preda, mahalagiii lui Eugen Barbu isi propun parca sa aplice o corectie usturatoare acelor spirite subtiri, de citadinism pur si dur, care cred ca satul din literatura ne trage inapoi, in timp ce trotuarul bine spalat cu sampon ne duce pe culmile progresului literar. E suficienta insa o minima buna credinta, la inceput de lectura, pentru a inregistra inzestrarea artistica si intuitia psihologica fara gres ale celui ce a compus – in treisprezece variante – Groapa aceasta de senzatii si esente tari.
Nunta lui Stere circiumarul cu liliala Lina, ce formeaza prima dintre secventele romanului, e o adevarata bijuterie prozastica. Totul este acolo: tirguiala si candoarea, culoarea locala si tipologiile umane, glumele nasului si betia de rigoare, petrecerea dinainte si cearsaful miresei de dupa. Cu un ochi scormonitor, rau, Eugen Barbu patrunde pina la maduva personajelor, lasindu-le totodata sa se miste, autonome, prin cadru si sa-l impresioneze pe cititor prin indicele lor de verosimilitate. Cu o sintagma a regretatului Mihai Ursachi, descoperim aici o „mahala celesta”, in care abrutizarea si sfiala, viciul si inocenta, negrul si albul se amesteca, se distribuie si se amesteca iar, la nesfirsit. Ca in viata; dar intr-un mod mai expresiv si mai convingator.
A scris Eugen Barbu numai si numai cu minuta lui Groapa, sau romanul este, ca altele, rodul muncii unui trib de „negri” talentati? Cu trecerea timpului, problema paternitatii va deveni (ca si in alte cazuri) secundara.
Important este ce a iesit.