Ei bine, eu refuz sa fac asta. Partinitor si banuitor cum sint, am in minte o imagine cliseistica a finantistului de talie mondiala. “Cum, nu ne-a mai crescut profitul?” intreaba el. “Pai, haideti sa apelam la sofisticatele noastre instrumente bancare. Mariti-le fraierilor dobinda la credite si incercati sa vindeti creditele neperformante.” Partinitor si banuitor, cum am zis…
Dar se asteapta cineva ca o institutie financiara onesta sa profite de clienti asa cum o fac bancile de la noi? Faptul ca cetateanul nu e informat de clauzele tiparite in contracte cu small print, cu litere mici, iar apoi e jumulit de bani pe baza lor nu prea seamana a afacere cinstita. Nu cer ca bancile sa fie niste institutii caritabile, ci doar sa incheie niste contracte ferme, nu niste intelegeri care, reduse la termenii lor de baza, ar suna astfel: “Noi o sa incercam sa va tragem pe sfoara si sa va luam cit mai multi bani, iar dumneavoastra semnati aici”.
Mai sint si alte argumente concrete. Unul dintre ele ar fi atacul asupra monedei nationale, declansat anul trecut, in octombrie, de citeva banci cu capital majoritar strain de pe piata romaneasca, prin speculatii. A fost o actiune atit de agresiva, incit insusi guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu, care altfel e foarte discret in declaratii, s-a simtit nevoit sa deconspire actiunea – altfel, esuata. Operatiunile de acest gen sint la limita legalitatii – adica nu sint ilegale –, dar daca niste banci declanseaza o astfel de operatiune la nivel national, cu mine, un biet client oarecare, cum se vor purta?
Apoi mai exista si problema competentei. Imi vine greu sa cred ca miile de filiale de banci din Romania, rasarite ca ciupercile dupa ploaie la fiecare colt de strada, sint populate cu profesionisti. In Romania profesionistii sint foarte putini in toate domeniile si nu cred ca tocmai cel bancar face exceptie. Iar putinele mele contacte cu bancile nu au fost de natura sa-mi schimbe parerea.
Tin minte ca la un moment dat, pe cind locuiam in Iasi, a trebuit sa-mi deschid un cont bancar in valuta. Unul mic, de vreo doua sute de dolari. Dupa vreo trei luni, ajuns intr-o vizita la Timisoara, am ramas fara bani. “Adica nu chiar fara bani!” m-am sumetit eu. Aveam un cont bancar. Si m-am dus eu la sediul bancii respective si am intrebat cum pot sa retrag niste bani din cont. Raspunsul, prompt si profesionist, a fost: “Nu puteti”. Cum nu puteam? Uite-asa. Eu deschisesem contul in Iasi, nu in Timisoara. Da, la aceeasi banca, dar se pare ca bancile nu comunicau intre ele. Aveau aceeasi firma la intrare, dar atita tot. Pina la urma m-a imprumutat un prieten…
Altadata am inchis un cont. L-am lichidat. Apoi, prin toamna, am ajuns la banca, cu gindul sa-mi platesc o factura direct acolo, asa cum scria pe hirtia primita acasa. Si… ghiciti ce? N-am putut plati. Nimeni nu parea sa fi auzit de asa ceva. In schimb, am aflat ca am un cont in valuta. Cel pe care il lichidasem cu patru ani in urma si platisem si comisionul de inchidere. Sau asa am presupus atunci, pe vremea cind mai credeam ca oamenii din banci stiu ce fac.
Dar azi mi-am pierdut inocenta bancara. Singurele banci in care mai am incredere sint cele pe care se pupa indragostitii. Acolo macar se investesc sentimente. Si nu e nimic cu small print.