Cu alte cuvinte, in ciuda adversitatii teribile pe care a stirnit-o intr-o mare parte a mediului politic, Basescu nu a avut cum sa fie agatat si tirit intr-un scandal major, cu efecte mediatice si, prin urmare, de popularitate la fel de majore. Dimpotriva. In general, scandalul a pornit de la Cotroceni, iar victimele au fost altele.
Odata cu “Doi si-un sfert”, inamicii presedintelui, fie ei din mediul politic, din cel de afaceri, din presa sau, pur si simplu, din multimea electorala, s-au trezit cu un fel de mana cereasca in jur. Si au inceput sa se hraneasca din plin. Celebrizatul peste noapte Puiu Popoviciu pare o arma perfecta impotriva unui presedinte care si-a creat toata imaginea pe o iluzorie lupta impotriva coruptiei, a mogulilor samd. Iar entuziasmul celor care au pus mina pe-aceasta arma face ca razboiul sa nu mai fie deloc coerent. Se trage din orice pozitie, haotic, cu gloante adevarate sau cu gloante oarbe, nici nu mai conteaza. In sfirsit se poate trage, fratilor! – asta pare sa fie deviza inconstient-entuziasta a celor care abia au asteptat sa muste din Traian Basescu.
In fiecare zi din ultima saptamina, au aparut noi si noi dezvaluiri cu privire la implicarea presedintelui in diferite matrapazlicuri. Vesnicul dezvaluitor Mugur Ciuvica a prins viata mai ceva ca oricind, punindu-si marfa pe-un fel de banda rulanta. Sorin Rosca-Stanescu scoate din minecile ce par uneori prea lungi tot felul de panglici pe care le arunca spre presedinte si spre familia lui. Un intreg show se dezvolta sub ochii nostri, ceea ce nu ne deranjeaza deloc. Da, e adevarat, nu intelegem foarte bine de ce apar acuze formulate, de fapt, ca intrebari retorice, fara prea multe dovezi dincolo de ele. Da, e adevarat, nu prea stim ce treaba are casa Ioanei Basescu cu afacerile lui Popoviciu, dar intelegem din ce auzim si citim ca lucrurile stau strimb, chiar daca nimeni nu ne arata clar de ce stau strimb. Nici nu mai are importanta. In aer se simte miros de singe, un pic de singe prezidential chiar, asa ca narile noastre de vinatori impatimiti sint gidilate.
Repet, nu vreau nicidecum sa se inteleaga din ce scriu ca l-as vedea pe Traian Basescu victima fara vina. Nu stiu daca presedintele este sau nu vinovat de ceva in cazul Popoviciu. Ceea ce observ insa e ca aceasta hacuiala in direct incercata de inamicii presedintelui este, de fapt, un serviciu adus tocmai lui Traian Basescu. In momentul in care te repezi haotic, cu acuze usor demontabile, ii oferi celui invinuit oportunitatea de a te ridiculiza. Iar presedintele nostru jucator se pricepe, sint convins, extrem de bine nu numai la atacuri, ci si la contraatacuri. Faptul ca in momentul de fata simte o intreaga haita repezindu-se spre el il tine in garda. In clipa in care i se va ivi prima oportunitate de contraatac veritabil, o va face. Iar ceva ma impinge sa-mi inchipui ca acest contraatac al presedintelui va fi ceva mai viguros si coerent decit au fost si sint atacurile.
Ma mir: oare furibunzii acuzatori ai presedintelui nu se intreaba de ce Traian Basescu, un politician care a dovedit de o buna bucata de vreme ca inoata in scandaluri mai bine decit in apa, a adoptat acum o pozitie nu defensiva, nici ofensiva, ci cumva neutra? Nu lasa un mare semn de intrebare aceasta atitudine? Cum-necum, pe mine ma trimite cumva la o replica celebra din timpul golaniadei imediat postdecembriste, cind Ion Iliescu i-a lasat pe manifestanti “sa fiarba in suc propriu”, pina in momentul in care a simtit ca poate sa intervina. Ce a urmat se stie. Acum, cu exagerarea de rigoare si pe alte coordonate morale, se intimpla cumva acelasi lucru.
Spuneam ca detractorii presedintelui ii fac, in felul acesta, jocul. Mai trist e insa faptul ca, tocmai din pricina petardelor si bombitelor cu care ei incearca sa-l doboare, avem toate sansele sa nu mai aflam niciodata daca Traian Basescu are sau nu vreo vina in afacerea Popoviciu. Dar asta, pina la urma, nu e nici o surpriza. Ne-am obisnuit atit de mult cu perdelele de fum dupa care nu mai putem vedea focul, incit am ajuns sa respiram fumul ca si cum ar fi aer de munte. Si, din pacate, nici nu ne prea dam seama de asta.