Era mare maestru in arta argoului si vorbea exact asa cum avea chef, treaba care le facea pe fetele de la teologie sa tune si sa fulgere.
Anul trecut, din martie pina-n mai, diminetile mele de vineri au fost o incintare numai si numai pentru ca mergeam la cursul de traductologie. Pe 26 martie 2009, Tudor Ionescu a murit (a murit, nu “a incetat din viata”, sau “s-a dus intr-o lume mai buna”, asa cum ne place noua sa parafrazam inevitabilul). Au aflat colegii de la Cluj, fostii studenti si cam atit. Cu toate astea, a fost unul din cei mai buni traducatori de literatura franceza din Romania.
Doar ca discretia, modestia si-o mare iubire pentru Cluj l-au tinut in provincie, departe de editurile mari si de celebritatea traducatorilor lor. Mentionez doar doua titluri dintr-o lista mai lunga: Unspe mii de vergine-bune a lui Apollinaire (Dacia, 2000) si Vie secrete a lui Quignard (inca n-am reusit sa aflu la ce editura o sa apara). Lor li se adauga fragmente din Proust, Yourcenar, Baudelaire, Novarina, Bonnefoy si multe articole publicate in reviste de traductologie (in plus, daca cititi “Tribuna”, sigur ii stiti rubrica despre Cluj).
Ii placeau teribil jocurile de cuvinte, frazele intortocheate, expresiile aproape imposibil de echivalat. Si sint convinsa ca nu era alaturare de cuvinte in franceza pe care sa n-o poata face sa sune bine in romana. Tudor Ionescu imi lipseste. Imi pare rau ca n-a tradus mai mult, ca nu l-am avut profesor toata facultatea. Dar stiu sigur ca acum traduce jalbele si petitiile venite dintr-o suburbie pariziana in orice limba se va fi vorbind acolo sus.