Fiecare bucatica de asfalt se cucereste prin indrazneli de colonist si se apara cu ingimfare de proprietar. Daca n-ai sti ca toti cei din jur vor sa ajunga undeva, si ca tu nu faci exceptie de la aceasta regula a mersului catre o tinta, ai zice ca masinile au luat in fine puterea si au reusit sa ocupe cartierul Militari.
Deocamdata, au transformat bulevardul intr-o imensa parcare. Miine-poimiine, ii vor haitui pe oameni prin mall-uri si vor scotoci cu farurile prin Gradina Botanica, noaptea, in cautarea ultimilor supravietuitori.
Gindindu-ma la un asemenea final de apocalipsa tehnologica, o bat usor pe volan pe Bombonica mea japoneza. Stim, amindoi, ca noi nu vom intra in aceasta logica a exterminarii si ca prietenia noastra va transgresa taberele conflictuale. Impreuna asadar, la bine si la rau, ne croim drum printre blocuri si case vechi, pe strazi serpuite si desfundate, intr-un labirint ad hoc, preferat drumului oblu, cu patru benzi, care nu mai duce nicaieri. Facem slalom printre pietari care-si descarca marfa, bunici care-si duc nepoteii de mina la scoala, doamne care merg atent, pe tocuri inalte, si betivi cu gesturi imperiale ce ne invita la una mica. Traversam un teren de fotbal improvizat, ocolim citeva santuri pline cu apa, asteptam, la o bariera, sa treaca un tren care nu mai trece, si citim impreuna ziarele cumparate de la un om-reclama.
In spatele unui magazin de cartier, aventura incepe sa ne dea frisoane. Oare vom reusi de data aceasta sa patrundem in parcarea care ne scoate la lumina? Sau, iarasi, oamenii de paza ai Noii Ordini Mondiale ne-au pus fiare vechi si pietroaie in drum, blocind minuscula cale de acces? In opt cazuri din zece, baricada ne apare in fata, sumbra in lumina diminetii, facindu-ne sa ne intoarcem intr-o coloana colaterala de masini. Fiindca nu doar Bulevardul a fost ocupat, ci si strazile paralele cu el, diagonalele de fuga, drumeagurile ce pareau din alta dimensiune.
Cu capul aplecat spre bord, imi rumeg, alaturi de partenera de aventuri urbane, amaraciunea punctului mort. Eu n-am pe cine suna, la ora aceea, iar ea nu poate comunica, in conditiile date, decit prin claxoane isterice. La ce bun? Orice am face, pe oriunde am lua-o, oricit de uniti si profesionisti am fi, vom ajunge in Centru tot intr-o ora. Cind ii parcurgi metru cu metru, zece kilometri inseamna ceva.
Beau o cafea calda. A la guerre, comme a la guerre. Mi-am cumparat un termos destept. Ascultam impreuna muzica buna. Se revarsa peste noi din America autostrazilor enorme, a strazilor latarete si parcarilor trupese. Chinezariile au invadat si acea minune de lume, dar muzica e din anii ’60 si ’70, cind omul si masina lui faceau una. Cum s-a ajuns aici? Cum am ajuns noi doi, soferul idealist si argintia Bombonica, in aceasta situatie fara iesire?
Fara intrare…