Ambele inregistrari provin de la Festivalul “George Enescu” si editorul discului firmei germane Archipel le dateaza in 1958. Numai ca banda concertului lui Richter, in realitate din 1964, a mai fost publicata de casa canadiana Doremi, iar dirijorul real a fost… George Georgescu (mai greu de facut profit cu el).
Archipel, care publica la preturi de dumping o apetisant intitulata colectie aDiscuri pentruth insula pustie, nu este la primul sau titlu inselator sau inselator datat pentru a atrage colectionarul naiv si umblind dupa chilipiruri. Problema reala si, partial, distractiva intervine atunci cind un critic de buna-credinta cade in plasa si promoveaza discul ca pe o pretioasa descoperire muzicala.
Este ceea ce a facut, stirnind o serie de reactii dezaprobatoare, britanicul Donald Ellman, care a publicat o cronica, in parte extaziindu-se, in “Classic Record Collector”, numarul 56, datat primavara 2009. Intre altele, scrie criticul, “tratamentul tempoului este flexibil si scrierea lirica mai linistita este adesea incetinita, conducind la momente magice de sustinuta reflectare si textura atmosferica…”, “Richter demonstreaza un control tonal care iti taie respiratia si o stapinire tehnica profesorala…”. De partea lui, Barbirolli, “intotdeauna un partener sensibil, obtine din partea Filarmonicii din Bucuresti un sunet plin caracteristic, dar exista si unele slabiciuni ale ansamblului orchestral si in intonatia suflatorilor”. Numai ca Barbirolli nu e Barbirolli… Si, cum o indica rindurile finale, despre interpretarea poemului lui Debussy, Filarmonica avea deja, in 1958, aceleasi lipsuri (de ordin tehnic si in special de intonatie in compartimentul suflatorilor si al viorilor), relevate in inregistrarea cu Richter, sase ani mai tirziu.
Cel de-al doilea caz este al criticului american David Hurwitz, care, scriind luna aceasta pe pagina electronica “ClassicsToday”, a stirnit o alta mica furtuna semnalind inca o editie de inregistrari istorice Wilhelm Furtwangler (Integrala inregistrarilor RIAS), publicata de casa germana Audite. Pentru a-si ingrosa argumentele, Hurwitz taxeaza meritoria casa franceza Tahra, editoare prestigioasa a lui Furtwangler de mai bine de un deceniu, drept firma “pirat”. Or, cum comenta in semn de protest pe Internet un meloman, probabil ca nu exista casa mai legalista decit Tahra, care a platit intotdeauna drepturile pentru benzile publicate. Dar din calomnie ramine mereu un vinticel…
Departe de a fi un critic incompetent, David Hurwitz este taxat de multi drept un provocator teribilist si, in multe privinte, condamnabil pentru judecatile sale partinitoare si excesive. Critica ultimei editii Furtwangler o demonstreaza din nou copios, Hurwitz sustinind ca Furtwangler ar avea amestecate “concerte extraordinare cu o multime de incompetente tehnice, de nescuzat”. In cazul Simfoniei a 5-a de Beethoven, Furtwangler ar fi “incapabil sa faca orchestra sa cinte impreuna”. Una peste alta, dirijorul german nu ar intra in categoria marilor sefi de orchestra, lipsindu-i “ritmul curat, precizia ansamblului” s.a.m.d.
Intr-un moment in care piata este din nou invadata de, vorba lui Celibidache, conservele lui Karajan, mai greu o cronica denigratoare si capabila sa induca in eroare tinarul meloman in formare. Dar, vai, criticii nu sint infailibili…