Emil Brumaru: M-ai lasat cu ochii-n soare! De unde numele astea: Samraev, Silva? Si cum se spune pe ruseste „Ma doare“?
V.D.N.: Pescarusul!
E.B.: Am festelit-o! Eu, care ma dau ca maninc Cehov uns pe piine! Pot spune ca Trigorin, scriitorul, cind Samraev ii prezinta comada, un pecarus impaiat, cu o clipa inainte de a se auzi impuscatura (din spatele scenei) a sinucigasului Konstantin Gavrilovici: Nu-mi aduc aminte! (Gindindu-se) Nu-mi aduc aminte!
V.D.N.: Era camuflat in realitate. Dar nici cu mine nu mi-e rusine. Cu limba rusa acum stau cam asa – aproape ca in bancul cu asemanarea dintre un ciine si-un inginer: amindoi inteleg perfect, dar nu reusesc sa se exprime. Spre deosebire de ciine, eu (inca) ma mai descurc si cu cititul. „Pajalei jemenia, dara-ga-ia…“ , adica „Ai mila de mine, draga…“ – culmea ironiei, in Nabokov, Disperare, pe ultima suta de metri!
E.B.: Cind ajungi cu Nabokov la ultimul metru, centimetru, milimetru… ia-o de la capat! Nici o Disperare nu are limite!
V.D.N.: Deja sint la a doua trecere. Cu amanuntul! Culmea e ca intr-adevar nu are limite, e cumva circulara. O sa vedeti…
E.B.: Este curios cum visez mereu, mereu situatii absurde, comice chiar. Asta-noapte am cintat impreuna cu domnul Gabriel Liiceanu nu stiu ce cintec, insa pe urma a trebuit sa dau cu el un examen la limba rusa!!! (Imi cer scuze pentru asemenea vis!) Si nu mai stiam o iota! Adevaru-i ca eu am fost mereu tufa la rusa, desi am facut si in scoala, si la facultate (ba chiar am dat examen de limba rusa la intrarea la Medicina!). Chestia e ca in vis toate astea capata un aer de apasare cumplita si numai trezindu-ma scap de teroarea instituita! Ce sfirsit de noapte, ce inceput de zi…
V.D.N.: Era o astfel de zi. O zi de stat la borcan, cu bucurii secrete, cu delicii ale recititului atent, cu zimbete cind descoperi detaliul care a fost strasnic ascuns pina acum intre rindurile finale, rimind tainic cu fratele lui de la inceputuri, cu pocnit din degete cind tisneste exact cuvintul potrivit.
Si joaca de-a „ce-ai furat prima oara?“, si amintirea timbrului cu cateloi alb si latos, furat de la sora si ascuns sub pat, si scandalul imens… Si gindul ca toate relele copilariei (doar acelea?) pot fi justificate prin iubire. Furturi din dragoste!
E.B.: Primul furt? Tin minte ca acum. Uite, asa ceva chiar nu se uita! Eram in clasa intii, la Ciceu. Familia mea fusese in vizita la o familie prietena. Acolo am descoperit, uimit, o enciclopedie germana, fascinanta prin plansele ei. Nu stiu de unde mi-am procurat o lama si am taiat plansa cu ciuperci. Acasa mama a descoperit plansa, am marturisit totul. Mi-a ars citeva palme, dar nu m-a pus sa dau plansa inapoi, ii era si ei rusine de boroboata mea. Cred ca o mai am, ratacita printre filele vreunei carti…