Apoi, cei 45, 50 sau 100 de “alesi”, care ar fi promovat examenul de admitere de odinioara, sint si ei acolo, in universitate. Nu au fost exclusi, nu s-au pierdut, ci se pregatesc si ei alaturi de colegii lor, iar daca sint intr-adevar o elita a elitei universitare, ei se vor afirma pe parcursul facultatii, la masterate, doctorate sau mai tirziu, pe piata muncii, unde exista concurenta reala (sau ar trebui sa existe, numai ca asta e cu totul alta poveste).
Mai exista insa si o alta problema, una mai greu de ignorat: nivelul de pregatire oferit in facultate a scazut inevitabil – si nu din vina profesorilor. Odinioara facultatea dura patru sau cinci ani. Generatia mea, care trebuia sa faca patru ani de studiu, a facut pina la urma cinci, dar asta se explica si prin faptul ca programa conceputa initial pe patru ani presupunea sase zile de cursuri si un total de vreo 45 de ore pe saptamina. Acum anul sau anii lipsa vor fi compensati de masterat, care insa va implica al patrulea si al cincilea an de studii superioare, nu al saselea, cum se intimpla cu generatiile anterioare.
In plus, numarul redus de studenti de odinioara le permitea profesorilor sa isi concentreze mai mult atentia pe fiecare student in parte. La Litere, de exemplu, avind o grupa de cincisprezece studenti si vreo treizeci de saptamini de cursuri, fiecare student era obligat sa redacteze si sa sustina cite o lucrare de seminar la fiecare materie importanta, fiind apoi evaluat, corectat si indrumat de profesor. Fiecare student, la fiecare seminar, beneficia vreme de o ora sau doua de atentia deplina a colegilor si a profesorului. Era stresant si obositor, dar extrem de util: de la normele de redactare a unei lucrari stiintifice pina la regulile de constructie a argumentatiei si modul de utilizare a bibliografiei, totul se invata atunci, pe propria piele. Acum, cind o sala de curs e neincapatoare, oricarui profesor i-ar fi greu pina si sa retina numele tuturor studentilor, darmite sa si lucreze cu fiecare in parte. Si nu stiu cum s-ar putea remedia situatia.
Dar poate ca nici nu e nevoie. Mi se pare ca asistam la ceea ce s-ar putea numi “democratizarea educatiei superioare”. A existat o epoca in care cei care stiau sa scrie si sa citeasca reprezentau elita unei comunitati. Apoi, in perioada interbelica, un absolvent de liceu cu bacalaureat era o raritate – si, desigur, era mult mai pregatit decit absolventul mediu de liceu din ziua de azi. Acum aproape oricine are posibilitatea sa termine o facultate. Poate ca, dintr-un anumit punct de vedere, e mai rau. Dar dintr-un alt punct de vedere, e si mai bine. Cum se zice, tot raul spre bine. Astept mareata clipa cind intreaga Romanie urbana va fi formata din doctori in stiinte. Si Europa odata cu noi.