Emil Brumaru: In Iasi, cind e cald, vreo 5-6 cateloi se intind linga un chiosc de ziare, in centru, cu burta la soare, mai sa-i calci daca nu esti atent. Nu se clintesc nici daca pasesti peste ei, ci doar se uita adormiti, peste cap, la tine, ca la un prostan ce le tulbura viata de lene si blanosenie...
V.D.N.: Ani de zile m-am consolat cu Dumitru-Cateloiu’. Locuia pe bulevard, in fata unui mic magazin, statea picior peste picior, mereu asteptind. Si te vedea de la distanta, iti iesea in cale, se intindea scirtiind, apoi te lasa sa intri si te astepta sa platesti la casa cirnatii, uitindu-se cu limba scoasa de-un cot. Ti-i hapaia imediat, apoi iti lua in brate piciorul, sa nu pleci, sa mai stai, iti lingea bocancul. Si plecai, iar el venea dupa tine incet, schiopatat.
E.B.: Cind eram la Belcesti, prin clasa a doua sau a treia, in halta in care locuiam s-a oprit o drezina, dintr-insa a coborit o fetita dragalasa cu catel mic in brate si mi l-a facut cadou. Asa a aparut Miki! Stam la etajul haltii. De pe scari, Miki sarea pe o masa asezata sub ele si cu mare constiinciozitate lingea smintina de pe toate oalele puse la prins! A fost batut zdravan. Luat la Iasi, cind ne-am mutat pe strada Socola, Miki a avut un sfirsit tragic. Intr-o zi l-au luat hingherii si nu l-am mai vazut niciodata.
V.D.N.: N-am avut niciodata ciinele meu. Poate de-aceea ajunsesem sa fur timbre! Bietul Miki, si batut si prins de hingheri… Dar am avut totusi, cumva, un ciine. Heidi, o catelusa mitoasa, in redactia din Pitesti – se strecura sub biroul meu si-al redactorului-sef si adormea la sedinte, ferita de o perdeluta verde. Uneori, in plina dezbatere a subiectelor, ne trada prin sforait… Caci n-o indrageau toti, era intr-un fel de ilegalitate permanenta.
E.B.: Nu toti ciinii sint numai miere… Eram pe la inceputul anilor de stat in Dolhasca. M-a chemat un satean, intr-o seara, sa merg pina acasa la el, sa ii vad sotia bolnava. M-am dus, ce aveam sa fac? Nu se putea refuza asa ceva. Nu mi-era teama de ciini. Numai ca zdravanul ciine al omului ce ma chemase m-a muscat, prin pantalon, de pulpa. Si iata ca a trebuit sa fac injectiile acelea foarte dureroase, antirabice, in burta, la Falticeni! Nu am scris nici un poem despre asta, netrebnicul de mine!
V.D.N.: Si pe mine m-a inhatat motanul intr-o dimineata; dormeam, nu-l suparasem cu nimic, ferfenita mi-a facut mina, nu-l mai puteam desclesta, parca innebunise. Dar am scris numai de seninul din ochii lui. Hat si Pastirhat!
E.B.: Ieri, in fata unui magazin cu incaltaminte de dama, un cateloi negru, cu o clapa galbena aplicata la o ureche (probabil un iPod special la care asculta muzica clasica), tot cauta sa intre ca sa ia niste cizmoance pentru cateloaica lui… Nu indraznea sau, pur si simplu, nu avea bani!
V.D.N.: Astia cu iPod, si mai ales ascultatorii de Brahms, n-au bani de cizme. Investesc in cultura! Rideam uneori de motanul meu, ca n-are bani sa-si ia el singur ce vrea, fiindca n-are buzunare. Si promiteam sa-i cos eu buzunare la cojoc.
E.B.: Da, lui Scamosila ma gindeam sa-i fac un fel de traistuta verde, din catifea, in care sa isi puna mincarea cind pleca in esacapde paguboase – in Dolhasca nu avea nici o pisica siameza! Traistuta i-ar fi fost atirnata dupa git…
V.D.N.: O, al meu chiar avea vesta tricotata, cu patratele. Crescuse si-i ramasese mica, parea ca umbla-n fundul gol!
E.B.: Chestia e ca: Cine umbla-n fundul gol/ Este-nchis intr-un subsol!
V.D.N.: Insa: Cine umbla-n poponeata/ Sta pe raftul cu dulceata.
E.B.: Dar: Cine are doua fese/ Sta pe raftul cu printese!