Desigur, aventurile astea in care descoperi in permanenta continente noi, si nu numai ca le descoperi, dar le si asamblezi si le potrivesti cum te pricepi mai bine, ajung sa te oboseasca. Iar oboseala te face sa te gindesti cit de important e ca naratorul omniscient sa nu dispara de pe harta lecturilor noastre. Pai de ce, intrebati. In primul rind pentru ca intr-un roman al carui narator stie tot, cineva are control asupra situatiei, cineva stie ca, daca unul din capitole se termina cu: „Chiar in clipa aceea se auzi o bataie foarte puternica a clopotelului din antreu. Smucitura ar fi putut sa rupa cordonul clopotelului.
Se anunta o vizita iesita din comun“, atunci celalalt capitol va povesti tocmai aceasta vizita extraordinara. Cineva, naratorul adica, se mai preface din cind in cind ca nu e la curent cu tot ce li se intimpla personajelor („despre aventurile printului Miskin la Moscova (…) putem sa va aducem la cunostinta doar putine informatii“), dar e doar un truc care sa ne adinceasca mai mult in acea „willing suspension of disbelief“ pe care ne-o cere fictiunea.
In general, cititorul se simte in siguranta intr-un roman in care naratorul e omniscient, pentru ca e luat de mina si condus din pagina in pagina, pentru ca i se arata rochiile si panglicile, motivele ascunse, incruntarile, scrisorile de amor si fotoliile.
Intr-o astfel de lume, cititorului nu i se poate intimpla, in principiu, nimic rau (practica ne arata ca intrebarile care se-ascund in spatele rindurilor din romanele cele mai bune cad insa tot in capul lui). Asa cum nu i se poate intimpla nimic rau nici celui care se uita la o comedie din anii ‘40 cu Jimmy Stewart.
Mai exista inca niste adaposturi in calea furiei care incepe de obicei in luna septembrie si ar fi cazul sa le adunam intr-o rezerva speciala si sa nu le lasam sa dispara.