Mereu am vrut sa scriu un soi de Poeme feroviare, ba chiar am si reusit de vreo citeva ori. Cintarele C.F.R. din spatele garii, semafoarele, macazurile, terasamentele de piatra ale liniilor, traversele de lemn prinse solid in buloane cu ghivent…
Uneori, ma duceam la gara luind-o pe traverse, marind pasul de la una la alta, cu ochii in forfota terasamentului: ginganii, buruieni tisnite la intimplare, obiecte pierdute intre liniile lucioase, infinite…
Veronica D. Niculescu: Buloane cu ghivent, traverse si buruieni tisnite la-ntimplare… In gara din Merisani, aceeasi gara, probabil cu treizeci de ani dupa dumneavoastra, stateam si eu pe bancuta de pe peron, pazind un arsenal intreg de undite, mulinete, genti cu momeli, tot asteptindu-l pe tata. Eram baietelul lui cu codite blonde. Partida de pescuit urma numai dupa ce-si rezolva treburile – era intr-o delegatie. Imi amintesc corcodusele, o cutie de conserva plina cu apa – cea mai mare captura, soarele la apus si digul abrupt, arsurile de pe umeri si pe mama dojenindu-ne aspru seara tirziu, si mai ales sentimentul pretios de a fi complicele tatei in ceva nepermis, delicios…
E.B.: Am impresia ca garile, peroanele, trenurile mixte trecind, trecind, trecind… cu geamurile pline de fete zimbitoare de femei tinere… pavilioanele C.F.R., cantoanele, barierele cu cite o ceferista stind cu fanionul galben, intepenita, grava, ginditoare… toata atmosfera asta imbibata de mirosul acarilor, al impegatilor cu sepci vajnice si paleta, rosie pe-o parte, verde pe cealalta, biletele pierdute, maturate, salile de asteptare racoroase, cu iz de harbuz crapat, sobele gigante din ele, zgomotul perforatorului de la caseriile cu ghisee strimte… totul… multe… multe… sint deja un poem! “In gara la Merisani/ Cad castane din castani/ Si am patruzeci de ani!” Am fost pe acolo mai tirziu, deja matur, venind de la Curtea de Arges. Cantonul in care am locuit pe la 4-5 ani mi s-a parut minuscul, inghesuit linga un pod de fier pe sub care curgea un riu subtire, firav…
V.D.N.: Toate locurile dragi ale copilariei ne ramin mici, numai timpul acela se largeste la infinit.
E.B.: Am stat, cred, un an la Merisani. Nu eram inca de dat la scoala, dar ca sa nu ramin singur acasa, mama ma lua cu dinsa, ma foiam in banca si ascultam cum preda la clasa intii! Timpul, cu adevarat, parea sa fie mai lung. Am vazut si trait atitea acolo!
V.D.N.: Cred ca exista o virsta magica: aceea de 5 ani! Tot timpul mi s-a parut asa, ca e o intreaga viata in virsta aceea, dinainte de scoala, cu ochi mari, cu nari largite, cu degete dornice sa cunoasca si mai ales cu o memorie precisa, ca o lupa. Ah, si libertatea deplina. Imi amintesc ca eram mindra de virsta mea chiar atunci, cind o traiam, eram mindra ca sint mezina familiei, in infumurarea mea mi se parea un merit! Vedeam ce inseamna un an in plus in “oglinda” surorii mele, mai mare cu numai un an (dar ce mare e anul in copilarie!) si stiam precis: nu e bine sa cresti, nu, nu.