Nu as putea spune ca ma mai uimeste, dar constat, an dupa an, excesul de fudulie ce face ca melomanul roman sa fie indopat toamna, asemenea unei giste, timp de doua-trei saptamini, cu crema orchestrelor europene si a unor solisti de top, pret de milioane de euro, in timp ce in cursul anului este pus sa posteasca, cu o stagiune muzicala saracacioasa. Despre acustica mizerabila a Salii Palatului si incapacitatea de a dota Bucurestiul cu o sala moderna de concerte e inutil de a mai vorbi in vremuri de criza. Melomani care refuza snobismul imi scriu ca prefera sa nu cheltuiasca bani pentru a retrai deziluzia muzicii in Sala Palatului. Doar transmisiile radio mai salveaza aparentele, iar, slava Domnului!, Radio Romania Muzical isi face cu prisosinta si profesional datoria…
Nici saracia, pentru a nu spune absenta aproape totala a discurilor de arhiva, nu ma mai mira. Parafrazindu-l pe Sergiu Celibidache, cine mai are nevoie de Oedip-ul lui Constantin Silvestri, cind l-am avut pe Brediceanu? Ba chiar te intrebi, citind o recosmetizare a istoriei de catre un fost critic al vremurilor socialiste, in “Romania Literara”, ce amok l-o fi apucat pe Silvestri sa-si paraseasca tara. Si tocmai intr-un moment “de liberalizare”, cind liderii de partid si de stat comunisti ii faceau “onoarea”, pentru prima data, sa asiste la un spectacol dirijat de el?
La fel de dispretuitor cu laptele si mierea ce curgeau pentru marile talente ale muzicii sa fi fost si pianistul Mindru Katz, care in aceeasi perioada de zisa relaxare ideologica se refugia la Londra? Un an dupa ce tancurile sovietice trecusera peste revolutia ungara, marii artisti erau totusi ceva mai perspicace in a percepe viitorul curs al istoriei, decit criticul muzical ocupat astazi sa cosmetizeze trecutul.
Dar obiectul scrisorii mele e altul: sa va semnalez festivalul virtual de muzica pe care il ofera multele inregistrari, adesea inedite, cu Mindru Katz, puse recent in circulatie de elevul sau Mordechai Shehori. Ele pot fi gasite usor pe Internet pe site-ul casei Cembal d’amour (www.cembaldamour.com/Katz.htm) si merita indiscutabil tezaurizate. O observatie a criticului Jonathan Woolf, retinuta de Shehori in prezentarea pe care o face discurilor, este extrem de pertinenta si reala: “Cu fiecare inregistrare… simti ca importanta [lui Katz] ca artist creste. Nu e atit vorba ca ar fi fost neglijat, cit ca, privit retrospectiv, el pare sa fi fost cunoscut mai mult pentru ceea ce nu era, decit pentru ce a fost in realitate”. Inregistrarea binecunoscuta a concertului de Haciaturian da impresia ca ar fi fost un colorist extrovertit, in timp ce culoarea era doar o functie a lucrarii pe care o interpreta cu totul remarcabil, scrie criticul: “Spus simplu, a fost un artist de o aleasa maiestrie si elocventa”.
Din ultimele trei discuri aparute la Cembal d’amour, cel mai remarcabil mi se pare acela dedicat capodoperelor muzicii franceze (o nocturna de Faure, cele 12 preludii ale primului caiet al lui Debussy, Sonatina de Ravel etc.). L-am ascultat de nenumarate ori si vi-l recomand ca o prioritate: o interpretare total opusa cliseului care vrea ca Debussy si Ravel sa fie cintati ca “pierduti in ceata”, cu sonoritati lipsite de claritate pentru a evoca, spune cu umor Shehori in prezentarea discului, “un soi de cimp acustic al vederii molipsit de cataracta”. Or, realitatea descrisa de Debussy era cu totul alta decit – sint cuvintele lui – “ceea ce imbecilii numesc «impresionism»…”. Muzicii lui Debussy, pledeaza autorul notelor discului, i se potrivesc mult mai bine formele precise, schematice si extrem de stilizate, lumina dramatica si secventele de umbre ale unui Hokusai, decit pictura unui Cezanne, Monet sau Renoir. De altfel, o reproducere din Hokusai figura, la cererea compozitorului, pe coperta partiturii poemului La Mer… Iar Mindru Katz urmareste cu autoritate aceasta linie de interpretare ce il singularizeaza intre interpretii lui Debussy.
Din lipsa de spatiu va las sa descoperiti singuri, pe site-ul casei Cembal d’amour, exemplificari ale artei articulate, splendide a lui Mindru Katz, fie in piesele lui favorite de concert (Haydn, Beethoven, Brahms, Liszt), fie in inregistrarea inedita, cu orchestra scotiana a BBC-ului, a celui de-al doilea Concert de pian de Chopin.
Va pot asigura ca ele formeaza impreuna un festival de muzica concurent celui de la Bucuresti. In ce ma priveste, in locul Salii Palatului, voi merge anul acesta sa o ascult pe violonista Ida Haendel, la Plzen, in marea sinagoga, cintind… Enescu. Tot la un festival.