Ne-am regasit apoi in transeele criticii de intimpinare. Dvs. erati dupa suplimentul LA&I (prima serie), in timp ce eu scriam primele recenzii pentru Adevarul literar si artistic. In spectrul publicistic, dvs. erati plasat la dreapta, in timp ce eu, mai degraba la stinga. Dar indiferent de aceasta pozitionare (si care in timp a capatat, in ce ma priveste, nuante noi, in directia unui centru ideal), de fiecare data cind ati vorbit sau ati scris despre mine, am detectat o anume simpatie omeneasca.
In debutul acestui volum de convorbiri, v-as pune deci niste intrebari “pilot”. Dincolo de relatia noastra personalizata, credeti ca doi oameni cu convingeri (politice, religioase, artistice) profund diferite pot comunica in mod real si se pot intelege dincolo de bagajul masiv al diferentelor? Daca da, in virtutea carui cod? Care ar putea fi numitorul comun?
Pe de alta parte, cu cine nu se poate dialoga? Cu cine nu merita sa faci efortul dialogului?
– Mai intii, trebuie sa stii ca m-a muncit destul de mult ideea acestei carti. Flatanta, onoranta, bine provocatoare, nu zic nu, insa indeajuns de riscanta ca sa-mi dea ceva fiori. De obicei, pentru astfel de bucoavne dialogale, ca si pentru premiile “opera omnia”, trebuie sa fii cel putin sexagenar, cu opera ca-si-incheiata. Adica orice titlu de carte ori schimbare biografica marcanta ti-ai adauga la CV, capitolasul pe care ti-l rezerva istoria literara, verdictul sau, esenta fiintei tale, a destinului tau profesional – ramin neschimbate. Asa a fost cind ai vorbit cu Octavian Paler si Ileana Malancioiu. Amindoi erau rotunjiti frumos, etans, inalterabil. Indiferent ce ar mai fi scris ei, nimic nu le-ar fi modificat semnificativ fisa de dictionar. Pe cind in cazul meu – un om departe de a-si fi inchis evolutia, care a depins intotdeauna de provocarile realului, care la 55 de ani inca nu stie bine cine este, ce-a fost, ce vrea si incotro se indreapta – orice afirmatie prezenta poate fi clatinata azi, ruginita miine, flagrant contrazisa poimiine, riscind sa dea un aer de provizorat inutil dialogului nostru. Atit de multe capricii mi-am permis, asa de diverse ispite m-au coplesit, atitea coticiri mi-am anexat – gazetar, istoric literar, cronicar de intimpinare, traducator, samsar mediatic (showman, cum spui), eminescolog, caragialofil, cioranizant, editor, antologator, paseist, cercetator, poet juvenil, eseist liric patimas, ori moralist fara voie – incit orice incercare de a ma prinde singur la insectar imi pare din capul locului o utopie.
Daca am acceptat in cele din urma (fara orgoliu, dar… cu mindrie) invitatia, am facut-o nu in vederea unui spectacol de personalitate, a unui exhibitionism narcisiac, a unei succesiuni de pledoarii pro domo, ci a unui sincer – chiar inconfortabil uneori – dialog de idei, dincolo de persoanele noastre.