Privite retrospectiv, aceste trei evenimente – revolutia din decembrie 1989, Proclamatia de la Timisoara si manifestatia din aprilie-iunie 1990 desfasurata in Piata Universitatii din Bucuresti – pot fi vazute si ca trei etape succesive ale unui proces inceput pe 16 decembrie 1989. E vorba de procesul de democratizare a Romaniei, proces care s-a desfasurat greoi, a intimpinat piedici imense, nu s-a incheiat nici astazi si probabil ca nu se va incheia foarte curind. Asa s-ar putea judeca lucrurile dintr-o perspectiva pesimista, sustinuta de ideea – usor de argumentat – ca in prezent Romania este condusa de o oligarhie creata si edificata pe bazele fostului sistem comunist.
In mentalul colectiv Proclamatia de la Timisoara este asociata in principal cu unul din punctele ei – faimosul punct 8, care propune ca “legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate”, precum si “sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii”. Desigur, judecind tot retrospectiv, o astfel de revendicare, de un idealism radical, nu avea mari sanse sa fie acceptata. Si nici n-a fost. A stirnit insa un imens scandal si a fost urmata de o penibila Proclamatie de la Podu Inalt, de care nu stiu citi isi mai aduc aminte. Era insa un semn ca proclamatia timisorenilor deranja, atingea un punct sensibil pentru multi.
Dar Proclamatia de la Timisoara mai cerea si alte lucruri. Printre altele, privatizarea intreprinderilor de stat – ideea nu foarte populara in acea vreme. Sau descentralizarea economica si administrativa, deziderat actual si astazi, ba chiar folosit ca instrument electoral de un partid sau altul. Apoi, autorii Proclamatiei respingeau ideea de a fixa ziua nationala a Romaniei in ziua de 22 decembrie. Azi ideea e deja uitata, dar atunci era una de mare actualitate – si ar fi fost o mare eroare.
La o lectura actuala, Proclamatia de la Timisoara se dovedeste unul din acele documente vizionare, care orienta inca de atunci, din 1990, destinul Romaniei pe directiile pe care tara a pornit-o inevitabil, numai ca dupa o intirziere de zece sau douazeci de ani.
Desigur, securistii si activistii au ramas in politica. Si in afaceri. Si in administratie. In 1990, ca si in 2010. Din punctul asta de vedere, s-ar putea spune ca proclamatia a esuat. Insa, dintr-o alta perspectiva, a fost o actiune necesara si benefica, ale carei roade s-au vazut incetul cu incetul. Pe baza ei si pornind de la ideile ei, s-au constituit mai intii opozitia activa din Piata Universitatii, iar ulterior ceea ce s-a numit societatea civila din Romania. Liniile trasate de Proclamatia de la Timisoara au fost urmarite de partidele de opozitie, care au preluat puterea in 1996 – acel moment auroral, ratat (cel putin partial) de Conventia Democrata Romana. Legea lustratiei, condamnarea comunismului ori investigarea crimelor comunismului au la temelie aceleasi idei. Nu stiu cu precizie cum ar fi aratat societatea romaneasca fara Proclamatia de la Timisoara, dar sint sigur ca ar fi fost mult mai putin democratica decit este acum.
Ne mai ramine sa invatam ce sa facem cu democratia.