Pe masura ce imbatrinesc, simt cum curiozitatea asta creste in mine ca un cozonac, ca ma trezesc intrebind de ce, cum, cind mai abitir ca in copilarie. E bine? E rau? Stiu sigur ca neurologii mi-ar da un bonus, in timp ce un filosof mi-ar spune molcom ca a cam venit vremea sa ma potolesc si sa ma adun, fiindca risipirea mirarilor nu e semn de intelepciune si nici nu mai cadreaza cu virsta. I-am multumit in gind, dar am simtit ca plesnesc de curiozitate daca nu vad Hurt Locker la Pro TV in miezul noptii. Desi as fi putut sa pun si la prinz DVD-ul din “Gazeta Sporturilor”, mi-am prelungit placerea, ca ziua sa se incheie in tromba cu un film bun. Adevarul e ca placerea s-a transformat in insomnie, fiindca dupa ce pe ecran a aparut scris ca in fata noii echipe a genistului James stau 365 de zile de actiune, am ramas treaza ca un ceas desteptator, ca un bec de 200, ca o bomba nedezamorsata. Ah, am tot stat si-am cugetat, iata o poveste adevarata despre barbati si razboi spusa de o mindrete de femeie. Nu o capodopera, dar un film puternic, cum demult n-am vazut.
Daca tot eram treaza, m-as fi putut uita la Oscaruri. N-am facut-o si am pus telefonic pariu ca doamna Kathryn Bigelow ii va sufla mai toate premiile fostului sot, ca Irakul va bate Pandora la puncte, ca Avatarul va fi incununat absolut pe merit la imagine si efecte speciale si ca la film strain va cistiga Panglica alba a lui Haneke. Am biruit cam cu toate, minus filmul strain. Nu mi-a venit sa cred, desi nici la Cesar-uri Panglica… nu a luat nimic, dupa ce filfiise triumfator la Cannes, la premiile Bafta sau Globul de Aur. Ca sa-i fac dreptate macar pe micul meu ecran, mi l-am proiectat pentru a treia oara in seara urmatoare. Ja-ja-ja, fara sa ezit, zic inca o data: un film mare, grav, greu, aceasta poveste despre copiii germani, viitorii adulti ai celui de-Al Treilea Reich, cu panglicile lor albe prinse de brat. Un film care nu vrea sa demonstreze nimic, care nu acuza, nu scuza, ci pur si simplu povesteste despre ce se intimpla intr-un sat din Germania inainte ca Primul Razboi Mondial sa inceapa.
Iar ce se intimpla pare decupat la prima vedere dintr-un film politist, desi nimeni nu va ancheta niciodata micile si marile crime duse pina la capat sau doar pregatite de niste copii ciudati, prinsi in chingi si striviti cind de tati, cind de mame, de fratii mai mari, de vecini, de biserica si de scoala, de frica, de frica, de frica. Totul depanat sobru, alb-negru, fara muzici in fundal, crud, ca insasi viata dintr-un sat german pe la 1913. Totul jucat perfect. Cu mari actori, dar mai ales cu niste copii incredibili, veniti parca direct din lumea si vremurile de pe ecran. Si aici explodeaza bomba. Intr-un fragment de jurnal marocan publicat in “Orizont”, Vasile Popovici a povestit ce a vazut si auzit la Festivalul filmului european de la Rabat, unde Panglica alba a lui Haneke i-a lasat pe toti fara cuvinte si cum, dupa proiectie, ambasadorul Austriei a dat o petrecere. Ce a aflat acolo ambasadorul nostru, adica Bazil, m-a stirnit la culme: copiii aceia, cu fetisoarele lor improbabile pentru 2009, erau din Romania.
Cel putin asa a declarat la o conferinta de presa Haneke. Adica mici sasi sau svabi care mai traiesc la noi? Sau copii nascuti in Austria ori Germania din parinti sasi sau svabi veniti din Romania? Cum? Si mai ales de ce?