Paola Pandolfo, elev al lui Jordi Savall, astazi devenit el insusi profesor la Schola Cantorum Basiliensis, la Bale, in Elvetia, readuce in atentie un compozitor exceptional, uitat, Carl Friedrich Abel (1723-1787), prin intermediul unui manuscris de arhiva practic necunoscut. Pastrat in fondurile muzicale ale bibliotecii lui Thomas Gainsborough, prieten al compozitorului, manuscrisul Drexel este o culegere de piese pentru viola da gamba, dupa opinia lui Paolo Pandolfo singura de uz personal, fara intentii didactice. Manuscrisul include 29 de piese ce par a fi transcriptiile unor “improvizatii geniale in public” ale lui Abel.
Potrivit lui Paolo Pandolfo, care semneaza si livretul discului Glossa, Carl Friedrich Abel a fost un compozitor si un muzician inovator si revolutionar. Si, adauga el, “nu este muzica baroca, va asigur. Nici muzica de «virtuozitate»… Este, simplu, Muzica! Si intr-o larga masura, sub toate aspectele, deja «muzica clasica», adica, pentru a fi mai clar: Mozart, Haydn si pina la Beethoven, cintata la viola da gamba, instrumentul princiar, simbol al muzicii baroce”. Este ceea ce frapeaza de altfel la auditia acestei muzici, vadit moderna in spirit.
Abel s-a nascut la Köthen unde, timp de sapte ani, tatal sau, Christian Ferdinand, si Johann Sebastian Bach, buni prieteni, au fost maestri ai Hofkapelle-i locale, unul in calitate de violoncelist, celalalt de Kapellmeister. La moartea celui dintii, tinarul Abel l-a urmat pe Bach la Leipzig pentru a studia cu el. In 1743, dupa un concert laudat in analele locale, Carl Friedrich Abel era admis in Capela regala, unde avea sa profeseze pina in 1758. Pleca apoi, cu o escala la Paris, in Marea Britanie unde, la 5 aprilie 1759, dadea primul sau concert. In scurt timp avea sa fie considerat de contemporani “cel mai mare interpret de viola da gamba al lumii”, iar in 1761 capata titlul de “muzician de camera al Majestatii sale”.
Istoria retine, iar Paolo Pandolfo insista asupra ei, prietenia dintre Abel si fiul lui Bach, Johann Christian, stabilit si el la Londra, din 1762, si initiativa celor doi de a introduce in viata muzicala londoneza concertele in abonament, primele in Europa, cunoscute drept Bach-Abel Concerts. Si aceeasi istorie inregistreaza sejurul la Londra al tinarului Mozart care copia nota cu nota Simfonia in mi bemol major, op. 7 nr. 6 a lui Abel, ce i-a fost apoi atribuita, vreme indelungata, in mod eronat.
Compozitor fecund, astazi uitat, Carl Friedrich Abel a lasat in urma sa, intre altele, 46 de simfonii, 6 concerte de flaut, 2 concerte de violoncel, 6 pentru pianoforte, 21 de cvartete, 45 de sonate pentru viola da gamba si bass continuu si, nu pe ultimul loc, cele 29 de piese solo ale Manuscrisului Drexel.
Pentru Paolo Pandolfo, “un compozitor genial, extraordinar de prolific, un muzician de prim ordin”, a carui muzica a fost pentru contemporanii sai, cum nota un elogiu britanic dupa disparitia sa la 63 de ani, in 1787, “o onoare pentru epoca in care a trait; muzica sa s-a caracterizat intotdeauna prin frumusetea si forta expresiei sale…”. Iar discul lui Pandolfo o demonstreaza cu prisosinta.