Indiferent in ce parte o iau, tot ajung pina la urma la pasajul in care Maga si Oliveira sint de parere ca “o intilnire intimplatoare era lucrul cel mai putin intimplator in vietile noastre si ca oamenii care-si dau intilniri exacte sint dintre aceia care au nevoie de hirtie liniata pentru a-si scrie sau care apasa tubul cu pasta de dinti numai din partea din jos”. Condescendenta cu care aterizeaza o fraza ca asta in capul cititorului e dintre cele care ii dau fictiunii puterea ei de fascinatie, facindu-te sa suspini si sa spui: “Ah, ce romantic, cum se intilnesc ei pe strazile Parisului asa, din senin, cum merg sa vada filme mute, se plimba cu bicicleta si mototolesc cearsafurile in vreun motel din Montparnasse”.
Denunt suspinele provocate de romanele cele mai bune, denunt reveriile si dorinta de-a fi la fel ca niste personaje care nu exista in realitate, dar, mai ales, denunt scenariile cu care mi-am captusit o buna parte din viata, mirarile mimate, micile ajustari inconstiente ale felului in care ma infatisez lumii. De fapt, literatura e vinovata de boala de care-am suferit atita vreme pe tacute – aceea de-a face literatura. La fel ca Maga, care, inainte de prima ei noapte cu Oliveira, “incercase inocent sa faca literatura, sa ramina linga fereastra prefacindu-se ca se uita in strada pe cind Oliveira verifica cremona de la usa.
Trebuie sa fi avut un scenariu dinainte gindit in legatura cu povestile astea, sau poate i se intimplau mereu in acelasi fel, mai intii isi lasa poseta pe masa, isi cauta tigarile, privea in strada, fuma tragind adinc in piept, lansa vreun comentariu despre tapet, astepta, bineinteles ca astepta”. De cite ori n-am umblat si eu cu regii involuntare, cu tertipuri bovarice si nevinovate. E timpul sa recunosc: pe materia mea intima s-a asezat deja un strat subtire de literatura. Probabil ca platesc pretul de a nu-i fi ascultat pe Cervantes, Flaubert si Wilde (cu al sau “life imitates art”) cit mai era timp.