Dupa amintirile lui Annie Bentoiu, cele ale lui Ion Vianu sint, pentru mine, a doua revelatie in memorialistica deceniilor de dupa 1989, parte a unui tablou al lumii anilor ‘50, ce se recompune treptat, acum in mod verosimil, asemenea unui mozaic colorat. Cu marturiile lui Bentoiu si Vianu se recompune, mai ales, fara ira et studio, si nu doar in alb si negru, asa cum apare in rapoartele oficiale ale istoricilor si sociologilor post-decembristi. In paranteza fie spus, o lume pe care nu am cunoscut-o direct, fiind prea tinar, si cu care am venit in contact, surprinzator si efemer, pe un santier arheologic, intr-o seara la sfirsitul anilor ‘60, vizitind impreuna cu Mariuca si Petrut Alexandrescu, sora si cumnatul lui Ion Vianu, locuinta neasteptat de ospitaliera a unor intelectuali deportati de decenii intr-un sat batut de vinturi din nordul Dobrogei. Dar acestea alcatuiesc o alta poveste si discutie, laterale fata de preocuparile rubricii de fata.
Ion Vianu are dreptate, rememorindu-si o etapa de studii filologice clasice, in elogiul pe care il aduce gramaticii: “Daca analizezi gramatical un text, faci un pas in laboratorul intim al scriitorului. Daca scrii, stapinesti mai bine fraza analizind-o”. Daca dirijezi, dadea adesea de inteles Celibidache – facindu-se detestat de multi neaveniti in ale profesiei –, fara gramatica, a muzicii evident, esti un analfabet… Altfel, ca simplu meloman, impartasesc cu Ion reflectiile pe marginea acelui sfat, primit de el de la o matusa, profesoara de vioara, Cecilia Lupu: “Muzica nu trebuie inteleasa. Trebuie sa o asculti”. Nu stiu daca era un indemn original sau il parafraza pe dirijorul german ce le lasase multor muzicieni romani, dupa concertele bucurestene din anii ‘30, o impresie de neuitat, Hermann Scherchen.
Ion marturiseste, in acelasi context: “Putine zile din viata mea s-au scurs fara muzica” si precizeaza sensul acelui indemn “sa asculti…”: “Sa asculti e mai mult decit sa auzi… sa te abstragi din ambianta, sa lasi la o parte preocuparile cotidiene. Un anumit grad de «transa» e o preconditie a muzicii, nu o stare provocata de ea… In muzica nu exista concepte; ori de cite ori le cauti, muzica dispare, se impietreste, devine un schelet de margean…”. E o placere sa citesti paginile amintirilor ce evoca intilnirile cu o muzica, povesteste Ion Vianu, ce “ma umplea, deveneam mai dens, efectul dainuia si dupa ce incetam sa ascult. Tot ce nu se poate exprima prin cuvinte, partea neconceptuala a universului, se gaseste in muzica…”. Si, aminteste el undeva, in treacat, isi putea imagina suficient Asia Centrala, gratie lui… Borodin. Citindu-l, m-am dus sa reascult discul uitat al lui Constantin Silvestri, atit de maestru in muzica rusa, pe care figureaza si Din stepele Asiei Centrale, suita lui Borodin…
Ion Vianu a avut sansa sa participe la un concert al lui Enescu, despre care spune ca “nu numai ca ii unea pe muzicieni, ci chiar crea muzica. Precum un demiurg aduna fortele elementare ale naturii. Fara el, stihiile s-ar fi slobozit violent, ca o eruptie, un cutremur sau un uragan. Insa Enescu reusea sa integreze violenta elementara, sa prefaca dezordinea si violenta naturii in armonie si pace. Fara sa piarda forta”. Frumos omagiu adus celui prin intermediul caruia muzica i se revelase ca o “minune”, una in plus, alaturi de cea a lecturii, prin 1942-‘43, cind il ascultase pe Enescu la Sinaia interpretind Sonata lui Liszt.
Evocati, fugar, sint si George Georgescu, Constantin Silvestri, Iosef Pruner, Aurel Stroe, Mandru Katz, intr-un adevarat Amor musicae cind “timpul meu devenea timpul muzicii, eu deveneam muzica s…t traiam… departe de un desto ch’io non posso spiegar”.
*Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educatii, Editura Polirom, 2010, 404 p.