Pentru cine nu stie, Eduard Stan a emigrat in Germania la virsta de 11 ani, in 1978, si si-a desarvirsit studiile de pian la Universitatea de Muzica si Drama de la Hanovra, cu profesorii Arie Vardi, Karl-Heinz Kämmerling si Martin Dörie. In paranteza fie spus, un univers muzical ce il apropie de Luiza Borac, cealalta pianista romana de succes, formata tot la Hanovra si, intimplare sau nu, si ea interpreta/autoare a unui disc omagial, in anul bicentenarului Chopin, cu un program insa diferit alcatuit.
L-am intilnit, daca se poate spune asa, pe Eduard Stan in 1998 – inainte de a-l cunoaste personal la Praga, interpretind cu brio Enescu impreuna cu prietenul sau violonistul Remus Azoitei –, cind la casa Hänssler Classic ii aparea, cred, discul de debut intr-un recital dificil si de prestigiu, cu piese de Bach (inaugurat cu celebrul cor al Jesus bleibet meine Freude, transcrierea faimoasa a Myrei Hess si piesa iubita a lui Lipatti) si continuind cu ultima sonata a lui Schubert si cu patru piese de Chopin, dintre care trei pot fi regasite pe ultimul sau disc, pe care vi-l semnalez.
Simpla comparatie a acestor trei piese, in tonalitatea do diez minor (Mazurcile op. 63/3 si op. 5/2) si fa diez major (Barcarola, op. 60), demonstreaza fara cuvinte evolutia splendida a pianistului, acum la maturitate, un intelectual desavirsit, cu o interpretare reflexiva si bine sprijinita, amintindu-mi uneori (gresesc oare?) de starea de gratie a unui predecesor de talia lui Wilhelm Kempff.
Eduard Stan isi scrie singur livretul discului, in care isi explica optiunile, motivatiile, iar in final, istoria pe scurt a acestei inregistrari, intr-un loc de cult pentru marii dirijori si interpreti, cum este Biserica Jesus-Christus din Berlin. Furtwangler, Jochum, Fricsay si tinarul Celibidache, intre dirijori, Wilhelm Kempff, Monique Haas, Friedrich Gulda, Emil Gilels, dintre pianisti, au inregistrat toti acolo, in acustica privilegiata a locului, de regula pentru Deutsche Gramophone sau EMI, unele din cele mai semnificative discuri ale lor.
Pianistul roman explica, de altfel, ca discul sau ar putea purta ca motto “Chopin in do si fa diez” si ca, in alegerea sa, a fost “ghidat de ideea de a prezenta o parte din imensa varietate de dansuri ale lui Chopin si de a ilustra contrastul dintre formele dansante si ne-dansante… o explorare armonica a muzicii lui Chopin, in stilul multor mari maestri ai pianului…; oricine vrea sa experimenteze universul expresiv cu atit de multe fatete al lui Chopin si sa se delecteze cu legaturile de motive dintre compozitii, ar trebui sa asculte discul de la inceput pina la sfirsit dintr-o trasatura, lunga de o ora”.
Nu pot decit sa indemn la acest demers propus de Eduard Stan, dupa ce am ascultat si reascultat, cu mereu aceeasi incintare, recitalul sau de mai multe ori, de la Barcarola opus 60 care il deschide si pina la Poloneza op. 44, care il incheie; si aceasta cu atit mai mult cu cit, ulterior, am fost miscat citind explicatia starii de gratie de care aminteam, in parte expresie a solidaritatii resimtite si a simpatiei profunde cu poporul polonez si destinul sau istoric, al unei “natiuni marcate in spirit de acel svers cunoscutt «Jeszcze Polska nie zginela”.