Dar in esenta ideea scriitoarei germane este adevarata: intelectualitatea romana (si societatea in ansamblul ei) au preferat adaptarea la regim, “traiul sub vremi”, in locul opozitiei active. Iar Herta Muller, scriitoare terorizata de regim, anchetata si urmarita de Securitate, hartuita la locul de munca si umilita in fel si chip, are tot dreptul sa sublinieze asta. Mai ales ca prietenii ei din faimosul Aktionsgruppe Banat au fost si ei printre tintele Securitatii romane. Doar ca (zice artagosul dracusor balcanic din mine) situatia unui intelectual roman nu era echivalenta cu cea a unui intelectual etnic german din Romania. In anii ‘70-’80 Romania incepuse sa “repatrieze” in Republica Federala Germana zeci de mii de etnici germani, primind in schimbul lor valuta forte. Prin urmare, aparuse si o metoda simpla de a scapa de disidentii de etnie germana fara a stirni proteste internationale – si cu profit: in locul reprimarii, folosea expulzarea – care insemna pentru cei implicati salvarea de dictatura. Un disident al regimului comunist de etnie romana risca sa fie inchis sau chiar ucis (cum a patit Gheorghe Ursu, pentru o vina practic inexistenta), in vreme ce un disident de etnie germana risca expulzarea in R.F.G., spatiu al libertatii si democratiei.
Sint convins ca Herta Muller (de a carei onestitate si intransigenta nu m-am indoit nici o clipa) nu si-a facut astfel de calcule. Ba chiar dimpotriva – caci tocmai asta as vrea sa spun in cele din urma. Dar acest amanunt facea parte, inevitabil, din identitatea ei sociala si o facea sa actioneze inconstient ca atare. O comparatie aproximativa ar fi, sa zicem, diferenta de atitudine dintre un cetatean american si unul sudanez la un punct vamal a Uniunii Europene, siguranta unuia si nelinistea ingrijorata a celui de-al doilea. Pot fi amindoi cu actele in regula, dar asta nu conteaza: primul are o siguranta constitutiva, pe cind al doilea o teama la fel de constitutiva. Nu e tocmai acelasi lucru, dar cred ca ideea e clara.
Insa intrebarea pe care ma asteptam sa o aud in polemicile stirnite de vizita in Romania si declaratiile recente ale Hertei Muller este alta: de unde atita indirjire impotriva regimului comunist din Romania, impotriva intelectualilor apatici si a societatii supuse si tacute? Care sa fie cauza? La urma urmei, ea a emigrat in Germania, unde a dus o viata normala, intr-o tara normala. Ce nevoie are sa se mai uite in spate – lucru pe care nu il mai fac nici macar sutele de mii de etnici romani emigrati in anii ‘80 si ‘90?
Raspunsul pe care il propun e simplu si paradoxal: din dragoste inselata. Exista ceva care o leaga pe Herta Muller de Emil Cioran. Amindoi au scris cu furie si ura despre Romania, locul pe care au fost nevoiti sa il paraseasca pentru a trai in alta parte. Daca nu le-ar fi pasat de locul acesta, din care, intr-o forma sau alta, au fost alungati, nu s-ar fi agatat in continuare de amintirile din acea vreme si de acea tara aflata la periferia civilizatiei, nu ar fi balacarit-o si blestemat-o cu patima indragostitului alungat. Ca ei, mai sint citeva mii. Pe unii ii cunosc si eu. Acestia sint, sarmanii de ei, patrioti adevarati (si nu-mi mai spuneti ca Herta Muller e nemtoaica!), adica oameni pe care Romania i-a condamnat la nefericire. Restul sint cei ce locuiesc sub vremi si care, daca reusesc sa se descurce cumva, fie ici, fie in alta parte, poa’ sa piara lumea, ca tot sint multumiti. Si mai fericiti.