E asadar vara fierbinte a lui 1697, cand turcalimea din cetatea Timisoarei se da de ceasul mortii sa biruie atacurilor crestine, foamei si setei, in timp ce insusi Mustafa al II-lea, deghizat in spahiu, sta pitulat intre ziduri. Viitorul voda al Moldovei il insoteste pe sultan in campania urmarita de grosnica fatalitate. Iata ce avea el sa scrie peste ani, refugiat la curtea tarului Rusiei:
„De cate ori imi aduc aminte de confusiunea deplorabila de atunci, intotdeauna ma cuprinde o secreta oroare. Nu era omul in securitate nicaieri: amicul, ca si inamicul era asemenea suspect; desordinea era universala si neimaginabila. […] Trupele care scapasera rataceau incoace si-ncolo fara comandant, fara conducatori, fara disciplina. Calauzul lor era foamea; si ce vedeau, tot pradau. Seceta extraordinara din acel an secase toate apele. Caii muritori de sete erau redusi a suge mocirle puturoase. Si daca cineva, pe intamplate, da de vreun pic de apa statatoare, trebuia ca mai intai sa omoare sau sa vulnereze pe multi altii inainte de a-si putea macar uda buzele, departe de a-si putea stampara setea. Dupa ce am scapat si io cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Timisoara si mi-am pus cortul cu tot bagajul intr-o vie. Din intamplare am dat aici de un put acoperit cu pamant. Mi-am mutat cortul asupra putului, l-am curatat si astfel am avut apa proaspata si curata pentru mine, pentru oamenii mei si pentru caii mei.
Intr-o dimineata, pe cand se revarsa de ziua, am trimis prin servitor un ol de apa la bucatarul meu. Pe drum, il vede un soldat, ii ia olul si bea apa. Apoi il ameninta cu moartea daca nu ii va spune de unde are apa aceea si-i puse sabia in piept. Bietul baiat, tremurand de frica, spune soldatului ca eu am un put sub cort. Soldatul indata fuge la camarazii sai si le spune ceea ce auzise. La moment pleaca cu totii, tinand intr-o mana sabia goala si intr-alta vasul si intreband in toate partile ca unde este cortul meu. Eu am vazut numaidecat ca nu este nici un mijloc de a mai ascunde lucrul; mi-am mutat cortul si am lasat putul liber. Pentru a ma scuza, le-am zis ca a fost un om mort in put si l-am ascuns pentru ca m-am temut ca cineva ars de sete ar putea bea din el inainte de a-l curati si printr-aceasta poate sa-si spurce sufletul. Minciuna aceasta inocenta, dar necesara in acele imprejurari, m-a scapat de sabia acelor barbari, ba inca mi-au si multumit pentru serviciul bun ce l-am facut”.
Oare de ce amintirile il chinuiesc pe Inorogul cel neprihanit? Care-i problema, cata vreme trasii in piept sint afurisitii de turci, in fond niste barbari? Stie Dumitrascu ce stie: in mijlocul barbarilor cu pricina el a stat puzderie de ani, a trait chiar bine si a invatat multe. Intrebarea e alta: ce cauta episodul cu putul in rubricuta care-a ajuns, teleap-teleap, taman in p. 14? Am spus de la-nceput ca secretul ei e bucuria. Asa ca, pe 26 oct., nimic nu m-a bucurat mai mult decat sa-i aduc lui Cantemir, de ziua lui si fix in nr. 100 al „Suplimentului”, un omag. Fie si asa, cu o amintire scorpioneasca.