De la un anumit stadiu, intreaga lume conspira pentru a-l sustine pe X si a-l nedreptati pe Y. Si, daca primul nu constientizeaza sau ignora aceasta universala desfasurare de forte in beneficiul sau, al doilea o va simti, tot mai puternic, in toata grozavia ei. Invidia il afecteaza asadar mai ales pe cel ce o incearca; si care, neputindu-se obiectiva, e impregnat si apoi mincat de acidul urii.
Invidiatul, in schimb, e de doua ori norocos. In primul rind, este pizmuit pentru ceva, facut ori detinut de el (o masina, o casa, o calatorie in strainatate, un premiu, un serviciu, o functie, bani, o bursa, altele), iar invidia pusa in actul calomniei ii va reconfirma achizitiile si posesiunile. Cu cit voi fi mai injuriat pentru ceva ce am, sau pentru ceva ce am facut, cu atit aceste lucruri si fapte se dovedesc mai importante. Nimeni nu m-ar invidia pentru ceva ce n-ar conta.
Insa dincolo de un adevar general pina la urma reconfortant, mai exista citeva adevaruri factuale pe care le putem extrage din acel latin si atit de exact in invidia esse. Cum putem ajunge la ele? Comparind discursul resentimentar al invidiosului cu discursul ipocrit al lingusitorului. Acesta din urma e mult mai periculos pentru integritatea unei constiinte de sine. Fiindca aproape toti avem tendinta de a ne crede mai buni, mai cinstiti, mai inteligenti, mai talentati decit sintem in realitate, o lauda interesata ce merge in sensul acestor proiectii are sanse mai mari sa treaca de sistemul nostru de aparare, in raport cu o calomnie jenanta. La minciuni debitate pe seama ta, ajungi sa rizi in hohote. E mult mai dificil sa-ti pastrezi umorul si linistea interioara atunci cind o linguseala mai subtire sau mai groasa se intilneste cu aspiratiile tale adinci si secrete: cu ceea ce am vrea noi de la noi insine sa fim, sa realizam, sa reusim.
De aceea, oricit ar parea de ciudat, eu prefer laudelor (intotdeauna “meritate”) criticile, fie ele si nedrepte, incorecte, anonime, mizerabile. Procesez referintele negative si atacurile la persoana cu o atentie concentrata si distributiva. Trec destul de usor de nivelul urii oarbe care loveste aiurea, acuzindu-ma ca am facut ce n-am facut si ca n-am facut ce am facut. Si caut anume acele puncte pe care pina si un spirit resentimentar mi le recunoaste, in rindurile si printre rindurile sale. Cind, de pilda, o autoare declara ca tot ceea ce o dispera, in lumea culturala romaneasca, e faptul ca un critic mediocru precum Daniel Cristea-Enache e pe val, eu nu ma supar pentru “mediocru” (e dreptul ei sa sustina asta), ci ma bucur pentru acest “pe val” care o scoate din minti.
“Succesul” de public si de stima, atit de relativ daca mi l-ar fi servit un ins lingusitor, imi este omologat, de catre cel resentimentar, cu intreaga greutate a invidiei sale.