Ziceam, deci, ca al treilea motiv suna asa: “Batem cimpii, adica battre les champs, cum s-a ratoit la mine/prin anul intii un seminarist”. De asta citesc, pentru ca-mi place la nebunie sa bat cimpii, sa iau un rind asezat disciplinat pe foaie si sa fac din el zece rinduri alergind aiurea prin cap, sa insemnez paginile intr-un cod secret de lectura, sa umplu spatiile albe cu tot ce-as vrea eu sa-i spun autorului daca ne-am intilni din intimplare la brutaria de linga Cismigiu, sa parcurg distanta de la capatul rindului tiparit pina la capatul paginii cu un aeroplan din care se vad cimpurile intinse ale textului, sa ma indepartez de la subiect din ce in ce mai mult, pina ajung sa flutur din brate de pe malul celalalt, sa ma apuc de digresiuni infinite, constienta fiind de faptul ca digresiunea inseamna in astronomie departarea aparenta a planetelor fata de soare, sa dau tircoale unei fraze pina incep sa pricep ce vrea sa spuna, sa inconjor paragrafele de cite trei ori murmurind “asta-i buna, asta-i foarte buna”, sa tai burta textului ca pe peste si sa inghesui in ea toate trucurile mele, giumbuslucurile si lucrurile pe care le spun numai in soapta, sa port discutii mai lungi decit zilele de post despre manusile personajului X, matusile lui Y si disperarea lui Z, sa deschid acolade numai pentru ca felul lor de a se rasuci ca mustatile iarna e mai frumos decit apucaturile oricarui alt semn grafic Ssi pentru ca, in Evul Mediu, acolada era o lovitura usoara data cu latul spatei peste umarul cavalerului proaspat initiatT. Pe scurt, imi place sa citesc ca sa bat si ca sa-mi iau cimpii.