Ronaldinho, ca sa incepem cu el, se rasfata mai mult. Joaca exclusiv pentru sine, dar pentru ca nu e un mediocru, echipa il suporta si profita de pe urma lui. Uitati-va la felul cum se bate cu pumnii in piept dupa vreo acrobatie in care a zburdat printre citiva nelamuriti. Io am fost! E vorba despre mine. Despre egoismul lui Beckham e redundant sa mai vorbesc. Un jucator care n-a jucat niciodata pentru public.
Mai sint si truditorii cinstiti de la mijlocul terenului, pentru care a darui o faza, un dribling e deja un concept mult prea vag. Dar pe ei trebuie sa-i iei ca atare. N-am inteles niciodata comentatorii care inveleau anumiti jucatori in fraze de genul, sigur, respectivul nu se remarca in mod deosebit pe teren, nu e spectaculos, nu iese in evidenta, dar e un jucator foarte util echipei. N-am inteles modul acesta misterios, aburos de abordare. In ce fel e respectivul util? Le cumpara coechipierilor ziarele, le intocmeste declaratia pe venitul global? Adica el doarme, se tiriie 90 de minute, dar trebuie apreciat pentru treburi obscure care unui profan ii scapa. Sau echipe meschine, cladite, culmea, de un jucator daruit precum Cirtu. Autiste. Care ma ignora senin. Si nu-mi place.
Nu i-am vazut jucind pe Nichi Dumitriu, pe Ozon. Putini fericiti i-au vazut, dar cred ca in accesele de generozitate care li se atribuie sint si foarte multe bazaconii, inflorituri foarte necesare unei constructii mitice. Cam cum ar fi mai aproape de noi cele patru lovituri in bara ale lui Ronaldinho.
Vreau sa fiu bagat in seama de jucatorii astia. Zidane facea cu ochiul inainte de oboseala asta cronica. Un jucator de fotbal mi se parea Ibrahimovici, desi cineva imi reprosa: cine ma, balerinul ala care n-a mai dat un gol de nu-stiu-cind? Asta e, mai bine confunzi fotbalul cu baletul decit cu turnatul fontei sau cu alte indeletniciri care se invata la scoala profesionala. Ibrahimovici e suspectat a fi balerin, ceea ce nu e rau, e un compliment pentru fotbal. Daca il compari pe Gravesen cu un balerin, inseamna ca ai o problema cu simtul ridicolului. Si, in general, pe nordicii care se chinuie cu mingea de parca ar uri-o.
Totusi, fotbalul e un joc de barbati. Nu vreau jucatori care sa faca cu ochiul doar gagicilor. Adica nu fite, oameni buni. Si nici steaguri sarutate in urma unor ghionturi. Nimic din toate astea. Vreau, egoist, ca fotbalistii astia sa fie ai mei. Si cine stie daca in iarna asta nu ma voi apuca de un lucru pe care l-am dispretuit – si anume fotbalul pe calculator.
Decembrie 2005
La numai 27 de ani, in 2006, scriitorul Sorin Stoica s-a stins din viata. Pleda pentru povestire, dar nu povestirea “abjectiei”, a “uriteniei, hidoseniei lumii”. Mult mai important era felul in care scria. Iti dadea impresia ca este in stare sa comenteze savuros si instructiunile de folosire ale unui extinctor plasat pe holul spitalului in care isi poarta zilele unele dintre personajele sale: “Oamenii si-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti. Povestitul e o exceptie, nu un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie invatat, insusit, practicat”. Sorin Stoica a scris saptaminal pentru “Suplimentul de cultura” o rubrica de fotbal care, pentru noi, a fost de neinlocuit. Acest colt din pagina 15 ar fi trebuit inca sa ii apartina.