Doua volume trebuie tinute deschise deodata, pe masa, la disecat, fara sa pui mina pe ele. Astea-s in stinga. In dreapta, dictionarul cel mai folosit, gros de-ti rupe picioarele cind il iei in brate. In spate, pe masuta, alte doua, si mai grase, care se muta ba pe canapea, ba pe unde mai nimeresc, cind si cum le vine rindul. In fata computerul, paginile sub ochi, plus alte dictionare de pe net, clasificate si ele in fel si chip – pasari, plante, latina, mitologie, accesorii vestimentare din alte secole… Cam asa. Ca la razboi!
Iar ceasul, desigur, imi sta intotdeauna in spate.
Asta ca raspuns la indemnurile sa incerc sa mai las calculatorul si sa lucrez in pat. Cum sa ma mut acolo, cind eu sint cel mai marunt soldat din batalie?
Emil Brumaru: Tu imi descrii ca pe-o fericire cimpul tau de razboi. Si de fapt mie imi place toata inghesuiala asta de dictionare si de carti, citeodata asa stau si eu cu patul plin de ele. Numai ca acum sint mai incet la treaba. Cind citeam Proust, aveam si un dictionar de personaje, si unul de localitati, si o editie frantuzeasca cu un soi de rezumat la fiecare volum, asta imi ajuta mult la lectura in romaneste, plus ca aveam doua traduceri, una de Irina Mavrodin si una de toti Cioculestii, pe rind, cum au apucat. Ani de zile am tot buchisit In cautarea timpului pierdut!
V.D.N.: Timp, am auzit timp? Cu ochii in tavan, la patru si ceva dimineata, am decis ca de data asta n-o sa mai pot adormi. Am bijbiit si-am facut o cafea. La cinci m-am pus pe treaba, la veioza.
Si-am lucrat intins pina acum, doua ore intense, minunate. Ale mele, cu tot ce tine de traducere dat deoparte, ascuns. Am ajuns la final cu povestea, a unsprezecea. Imi tremura toate. E gata. De la capat acum.
E.B.: M-am trezit mai tirziu putin, pe la 6.30.
Le mai las naibii de visuri care nu-mi dau pace. Ma asteapta o saptamina grea: doctor iar, cautarea medicamentelor etc. As vrea ca toate cartile sa mi se deschida gata intelese, gata citite daca s-ar putea. Am si de astea multe, dar nu stiu ce ma opreste la inca o lectura. Cred ca teama de a nu fi dezamagit acum. Si mai este ceva, caut mereu scheme de scris, or asta nu prea ti-o dau scriitorii de prima mina, ei scriu ca ei si basta. Da, se pot invata doar anumite principii generale, lucruri la care te gindesti mult si le accepti sau nu, dar mai ales le accepti din cauza prestigiului scriitorului, decit ca iti merg tie. Insa ce mare scofala-i? E clar, inveti sa scrii doar scriind, trecind cuvintele prin tine, chinuindu-te si bucurindu-te pe cont propriu, nu pe pielea lui Goethe! (Fiindca vreau sa recitesc Poezie si adevar, o carte ce mi-a tulburat adolescenta, si oarecum am stricat-o atunci. Uite, sint multe carti formidabile care trebuiesc reparate printr-o lectura matura, de om cu reumatism, colici si ochelari.) Am o memorie care, data-n loboda, ma face sa citesc aceeasi carte de sase ori ca si prima data! Mai ieri am descoperit un Idiotul tradus de Emil Iordache, de prin 1998. Uluit am vazut ca l-am citit cu creionul in mina, notindu-mi fel de fel de eventuale dezvoltari de situatii. Uitasem cu totul de planul meu de a ma pune sa rescriu Idiotul, pe fragmente (pare o pretentie enorma, paranoica!), accentuind mult legatura ciudata dintre Nastasia Filippovna si Aglaia, amindoua iubite de Miskin!!! Si dezvoltind cu un soi de placere sadica rolul lui Ippolit Terentiev, sinucigasul ratat, tuberculosul indragostit si el de Aglaia… Miskin e epileptic, Ippolit t.b.c.-ist; curiosi adoratori are Aglaita!