Nu l-au inchis din motive politice, se intimpla mai rar asa ceva in vremea “umanismului comunist” de nuanta ceausista, specific anilor ‘80. Parazitism, asta i-au scris pe frunte, desi el se prezenta bilunar la poarta fabricii unde lucrase. Il angajasera si-l dadusera afara de-atitea ori, pina cind situatia devenise ireparabila. Din punctul de vedere al oficialilor intreprinderii, Pasa era un betiv incurabil, un element declasat caruia i se trecusera multe cu vederea datorita fratelui sau, om de baza la sectia principala de productie. Nu era nici singurul, nici pe locul intii intre betivii zonei. Betia era un subterfugiu pentru oficiali sa scape de-o “pacoste” ca Pasa. Chestie proprie sistemelor politice “ticaloase” dintotdeauna…
Mitica nu era betiv din vocatie, n-avea antecedente familiale. Gasise in alcool un prieten care nu-l trada, care il ajuta sa uite ce, cum si unde (supra)vietuieste. Daca ar fi trait intr-o tara din Vest, sigur nu ajungea junkie. L-am cunoscut pe la 12-13 ani, intr-o vara cind am lucrat la ferma de legume, prasind zarzavaturile cu sapa. Se distingea imediat din grupul compact de copii, bulucit la capul tarlalei. Nu era inalt, insa tinea fruntea sus, pieptul impins inainte, spatele drept. Asa a umblat mereu, pina s-a prabusit in santul cu zapada unde a si murit. Avea o frunte frumoasa, rotunjita perfect. Parul ondulat ii sta neglijent, nu in plete consacrate ca la rockerii mult iubiti, ci o coama indesata, aproape o casca de protectie. Se tundea fara elan, mai des din motive de (posibila) angajare decit de igiena. Cred, nu sint sigur, ca operatiunea il deprima, fiindca in perioadele cind nu i se atingea foarfecele de par, Pasa stralucea ca un artist pe scena, la opera. Doar comparatia asta reda ceva din aerul sau maiestuos, nu vreuna legata de rock.
Am lipsit din preajma lui multi ani, cei de scoala si formare intelectuala. Ne-am regasit la citva timp dupa armata, deja lipsiti de iluzii. Impartaseam aceleasi valori, aveam preferinte muzicale comune, vedeam la fel de negru viitorul societatii. Nu la fel am vazut viitorul personal. Nici n-am vrut sa ne influentam reciproc, sa ne impunem unul altuia optiunile de convietuire cu restul lumii. Povestea noastra ar putea fi scrisa ca o varianta la eterna schema “fratele risipitor, fratele…” (numiti-l cum vreti). Cu amendamentul ca, nefiind totusi frati, nu ne-am certat niciodata. Chiar niciodata.
Iubea foarte mult rockul. Punea patima in discutii, asculta ca si cind viata ii depindea de-o piesa ori alta. Deep Purple era grupul lui de suflet si singurul pe care vrea sa-l vada live. I-am propus, deloc in gluma, fireste, sa mergem la concert cind trupa a fost in Bucuresti. M-a privit ironic si mi-a zis ca Deep Purple fara Ritchie Blackmore e orice, numai Deep Purple nu. Avea dreptate.
Am reascultat zilele astea Machine Head, albumul din 1972, pe care Pasa il stia pe dinafara, nota cu nota. (Am spus oare ca invatase sa cinte la chitara?) M-a lovit, de parca as fi uitat-o, povestea din Pictures of Home. Putina atentie la versuri, si intelegeti de ce.