Sensul textului de fata se indreapta insa catre o categorie restrinsa de forumisti: cea a romanilor care, din diverse considerente, au parasit la un moment dat tara, stabilindu-se aiurea, in cautarea unei realizari pe care aici nu au putut-o gasi. Ii vezi insa permanent conectati la locurile din care au plecat tocmai prin intermediul internetului, al acestui sat global care a schimbat fata lumii in ultimele doua decenii. Si te-astepti, in principiu, tocmai pentru ca de-aici, din pline frustrari romanesti, esti tentat sa crezi ca sint perfect multumiti acolo unde au ajuns, ca sint realizati si lipsiti de griji, te-astepti deci sa simti o anume serenitate din partea lor. Insa experienta de cititor al forumurilor ma face, cu rezerva de a nu-i include pe toti cei stabiliti in strainatate in perspectiva mea, sa afirm acum ca, dimpotriva, multi dintre cei care comenteaza de dincolo de granite sint parca cei mai inversunati, sint parca cei mai atinsi de ura.
Am putut aduna, cel putin pentru acest text, doua tipuri de atitudini ale acestui gen de forumisti. Mai intii, cea de superioritate. Care se manifesta prin credinta ca de-acolo, din tarile in care au ajuns, unele cu democratii solide, cu un sistem economic mult superior celui romanesc, vad mult mai limpede solutiile pentru tara lasata in urma. Daca-i citesti, ii descoperi mindri ca “ne-au salvat” in 2009 de pericolul P.S.D., indreptind balanta catre Traian Basescu. Ii vezi apoi, plecind de la senzatia lor ca, lucrind in acele tari mai dezvoltate si stabilindu-se acolo, au si inteles tot mecanismul socio-politic al lor, dindu-ne permanent lectii, convinsi cumva ca aici, in tara, au ramas doar “prostii”, incapabili sa aiba vreo idee, incapabili sa se coordoneze si sa gaseasca singuri solutii. Ei stiu mai bine cum stau lucrurile.
In al doilea rind, ca o consecinta a primei atitudini, n-are cum sa-ti scape dispretul lor fata de tot ce-i romanesc. Ii simti ca acolo unde sint ar da orice pentru a scapa de eticheta de roman, iar pentru ca nu reusesc, lanseaza in spatiul virtual o dihotomie noi/voi. Noi, “cei care am avut curajul sa plecam”, voi, “cei care sinteti prea slab pregatiti, prea lasi ca s-o faceti”. Am avut nenumarate ocazii sa discut direct cu unii dintre romanii din afara, ceea ce mi-a oferit prilejul sa constat ca explicatia de mai sus devine de-a dreptul un truism pentru ei: n-au nici un dubiu ca plecarea din tara reprezinta un act de curaj, ceea ce-i pozitioneaza pe ei la limita eroismului, pe cind raminerea reprezinta, exclusiv, o forma de lasitate. Nici nu mai incap, in ochii lor, alte justificari. De-aici, un dispret teribil, devastator.
Am intilnit insa si in iesirile mele in strainatate diversi romani aflati la munca sau stabiliti definitiv acolo. Pe majoritatea dintre ei i-am descoperit plingindu-se. La fel ca in tara, plingindu-se de tot ce li se intimpla. Si mai ales de superioritatea si dispretul cu care sint tratati de oamenii din jurul lor. Nu e nevoie de-o morala explicita, ea e destul de clara. Si se poate reduce la un vers din vechea fabula a lui Grigore Alexandrescu: ei vor “egalitate, dar nu pentru catei”.
Revin, pentru a ma asigura ca sint bine inteles: ar fi absurd sa generalizez. Sint extrem de multi romani care-si gasesc, prin munca, prin propriile realizari, serenitatea despre care vorbeam in strainatate. M-am referit insa la ceilalti, care reusesc sa induca, mai ales prin interventiile lor de pe forumuri, senzatia acestor doua tipuri de atitudine mai sus prezentate. Si n-am facut-o chiar inutil.
Dimpotriva, am considerat ca un asemenea text e necesar pentru ca, dupa nefastul “trend” al anilor ‘90, care a dus o buna parte a Romaniei in afara granitelor, de vreo doi-trei ani tot mai multi se gindesc iarasi sa plece. Unii au si facut-o. Traim al doilea val al emigrarii. Asa incit ii invit macar pe cei care iau in calcul parasirea tarii sa se intrebe totusi de ce exista reactii precum cele prezentate mai sus. Pentru ca si acest complex de superioritate, oricit ar parea de ciudat, are la baza tot niste nerealizari. Poate nu materiale, poate nici chiar profesionale. Dar, cu siguranta, niste nerealizari care afecteaza calitatea vietii, in ansamblul ei.