Si pentru ca, pe linga: cititorul implicit al lui Iser, cititorul model al lui Eco, cititorul competent al lui Culler, cititorul-comunitate interpretativa al lui Fish si atitia alti cititori inventati de atitia alti teoreticieni plictisiti, am gasit zilele trecute un nou tip de cititor (am sa-ncerc sa nu mai repet cuvintul “cititor” de prea multe ori pina la finalul textului): cititorul-cotofana.
Descoperirea mi-a fost rapid confirmata de Nabokov, care a aparut ca de nicaieri, dovada ca nici nu stiu de unde e citatul: “Cine cauta o comoara, examineaza fiecare fir de iarba”. Asadar, cititorul-cotofana e mereu cu creionul in mina si cu atentia foarte treaza, cerceteaza fiecare rind si e in stare sa se lase dus de poveste fara sa-si adoarma vigilenta. Din cind in cind, cum tot zboara el deasupra paginii, vede ceva stralucitor si coboara in picaj pina la cuvintele respective, ca sa verifice de-aproape ce-i cu ele. Daca e o carte buna (Balthazar a lui Lawrence Durrell de pilda), se trezeste ca umple un carnet intreg cu fraze-bijuterii, cum ar fi: “Adevarul, imi spuse odata Balthazar suflindu-si nasul intr-o soseta veche de tenis, adevarul este ceea ce se contrazice cel mai tare, in timp”.
Daca e doar o carte bunicica (Coregrafia violentei de Nicholas Shakespeare), va fi surprins sa gaseasca stralucind putin incurcata de propria ciudatenie o fraza precum “De ce le plac atit de mult pisicile oamenilor care au inceput sa se naruie?”. Din astfel de comori cititorul isi construieste castele in care se inchide in zilele de iarna pustii si trimite de-acolo scrisori de iertare catre toti prietenii imaginari care-au mai ramas la el in cartier.