Intentia autorilor ghidului, critici britanici ai revistei, este explicit formulata, “odata cu fierbinteala verii revin in atentie o multitudine de festivaluri cu o miriada de muzicieni staruri. De la Sir Simon Rattle la Aldeburgh la Iuri Bashmet in Azerbaidjan…, iar «Gramophone» este ghidul dumneavoastra pentru cele mai bune festivaluri din lume”. Nu am nici un motiv sa cred ca absenta Festivalului “Enescu” este o omisiune “intimplatoare”, data fiind reala “miriada de staruri” ce vor veni la Bucuresti, si nici ca ar fi vorba, cum imi scria dubitativ un prieten, de localizarea Festivalului “Enescu” mai curind in toamna decit in vara.
Formula “Festivalurile verii” acopera de fapt pauza dintre stagiunile de concert ale anului, in care marile orchestre sau companiile de opera legate de un sediu pot circula fara restrictii si penalizari financiare, iar perioada incepe in mai si se incheie la sfirsitul lunii octombrie. Suita festivalurilor din Europa recomandate drept cele mai bune incepe cu cel al Primaverii de la Praga (12 mai – 4 iunie) si se incheie cu Beethovenfest-ul de la Bonn (9 septembrie – 9 octombrie) si cu cel denumit “Vara indiana la Levo?a”, din Slovacia (intre 30 septembrie si 5 octombrie). Iar nu putine manifestari de acest gen au chiar doua stagiuni, de primavara si de vara/toamna, cum se intimpla, de exemplu, cu cele de la Lucerna si Salzburg (cu apreciatele lor festivaluri de Pasti), cu Schubertiada din Austria sau cu Festivalul Orpheus et Bacchus de la Bordeaux (in mai si la sfirsitul lui septembrie).
Dupa 1989, odinioara Europa de rasarit, astazi reconsiderata mai curind ca zona central-europeana, isi are “miriada” ei de festivaluri, aparute dupa modelul occidental, pe masura dezvoltarii promotorilor si a spiritului de initiativa. Zilele trecute “New York Times” evidentia din aceasta abundenta un festival de muzica contemporana si de avangarda, The Unsound Festival, de la Cracovia. Initiat in 2003, de un australian stabilit in Polonia, Mat Schulz, festivalul a fost “transportat” in ultimii doi ani si la New York, ocazie de a se interpreta muzica lui Krzysztof Penderecki, devenit de mult un clasic contemporan, dar si a lui Pawel Mykjetyn, cu o partitura experimentala si o textura ce se dezvolta de la o singura nota, repetata de mai multe instrumente, la un soi de concerto grosso cu accente minimaliste… Polonia nu apare, altfel, inclusa in lista britanica, in care se prefera doua festivaluri din estul Germaniei, de la Dresda (ce isi propune anul acesta sa cladeasca poduri intre cultura europeana si culturile din Asia) si cel din vecinatate, de la castelul Moritzburg (concentrat pe muzica de camera si condus de violoncelistul Jan Vogler). Recomandat este si Festivalul International de Muzica de Camera de la Kaposvar, din Ungaria si, noutate, din Slovacia, “Vara Indiana de la Levo?a”, oras bine cunoscut medievistilor transilvaneni, ce isi propune sa marcheze amplu aniversarea de 200 de ani a lui Liszt.
Asa cum se intimpla de ani de zile cu Festivalul Primaverii de la Praga, secretul publicitatii celui de la Levo?a se datoreaza aparent unui bun consilier… britanic, ales de organizatori si care va promova, alaturi de Liszt, muzica lui Percy Grainger si un proiect alaturind muzica folclorica din Wales si Slovacia. Aflam ca, intre timp, Societatea Grainger este excitata de proiect si isi va aduce membrii si implicit lobby-ul, tot asa cum la Praga, importanta Societate Dvorak din Marea Britanie isi aduce membrii, de ani de zile, sa sustina festivalul ceh.
Ma gindeam, citind aceste informatii si amintindu-mi de diversii muzicieni britanici pe care am avut placerea sa-i cunosc la Praga, ca, la urma urmelor, nimic nu ar trebui sa-i retina pe organizatorii romani sa foloseasca si ei know-how-ul celor citeva Societati Enescu, ce functioneaza, de bine de rau, in Anglia si Germania, si avind in rindurile lor personalitati influente in lumea muzicii internationale. Cu conditia sa se uite o clipa ca noi sintem cei mai destepti, mai frumosi si ai mai tari din lume…