Atins de-o anume spaima, caci pentru un detinator de rubrica deadline-ul se transforma deseori in cosmar, am incercat sa ma calmez recitindu-mi citeva articole vechi, in cautarea unuia care sa-mi demonstreze ca m-am descurcat si alta data intr-o asemenea situatie. N-am gasit. Mi-am pierdut totusi vreo doua ore recitindu-mi numeroase articole, acoperind practic perioada politica inceputa in 2004 – si am descoperit o evolutie psihologica proprie surprinzatoare. Si nu doar o evolutie a mea, ci si a starii de spirit a romanilor fata de politica, in masura in care am fost capabil eu s-o surprind in comentariile din aceasta pagina. Psihologii vorbesc, atunci cind se refera la o boala grava, despre cinci stadii de evolutie psihica a pacientului in raport cu afectiunea: negarea, furia, negocierea, depresia si, in fine, acceptarea. Fara a-mi impune asta, mi-a fost imposibil sa nu observ o similitudine cu relatia pe care am avut-o eu si, indraznesc sa cred, multi dintre noi cu conducerea instalata la sfirsitul lui 2004 in Romania si reprezentata generic, indiferent de guvernele care s-au succedat, de Traian Basescu, cel care i-a asigurat continuitatea pina in prezent.
In primii doi ani, in ciuda exceselor prezidentiale, a discordiei politice cauzata in primul rind de domnia sa, in ciuda tuturor semnelor care ni-l prezentau deja ca pe-un presedinte incapabil sa se limiteze la drepturile si obligatiile prevazute de Constitutie, am intrat cu totii in faza de negare: ne doriseram prea mult o conducere diferita de ceea ce ni se oferise in trecutul apropiat prin Ion Iliescu si Adrian Nastase ca sa acceptam ca lucrurile nu merg in acea directie buna visata de noi. Urma sa traim bine, asa ni se promisese in campanie, si am refuzat sa vedem amanuntele care aruncau semne de intrebare peste aceasta promisiune.
Ne-am trezit in plina faza de furie atunci cind am inceput sa intelegem ca Alianta Dreptate si Adevar scirtiie mai rau decit Conventia Democratica, cu care refuzaseram atita vreme s-o comparam. Ne-am canalizat furia spre guvernul de-atunci, condus de Calin Popescu-Tariceanu, si spre opozitia care indraznise sa ne propuna suspendarea presedintelui – era normal sa ne alegem aceste tinte, abia iesiseram din faza de negare, in care imaginea lui Traian Basescu fusese protejata de orbirea pe care ne-am impus-o.
Anul 2009 ne-a impus faza de negociere. Una care a dus, intr-un final, la un vot strins, dificil, caci ne-am trezit in situatia de a negocia cu noi insine, asa cum fuseseram obisnuiti si-n alte dati, intre a ne da votul raului mai mic sau raului mai mare. Pentru unii, raul mai mic a fost Traian Basescu, pentru altii a fost Mircea Geoana. Rezultatul negocierii cu noi insine se stie: la o diferenta mica, ni l-am asumat in continuare pe cel care ocupa si-acum biroul nr. 1 de la Cotroceni.
Depresia era fireasca. Neavind mari sperante ca ceva se va schimba in bine, cind simptomele raului au devenit tot mai puternice, n-am putut-o ocoli. Iar in faza de depresie fiind, nu ne-a mai ars nici macar de mitinguri, nu ne-a mai ars de iluzii. Abia de ne-a ajuns timpul sa ne autocompatimim, in rest fiind prea ocupati cu disperarea noastra de a ne pastra slujbele sau de a cauta altele, care sa ne asigure cit de cit o existenta, fie ea si atit de depresiva.
Iar acum am intrat in faza de acceptare. Intr-un soi de “asta e” perfect mioritic. Asa sintem noi, romanii, ne tot spunem. Sintem blestemati sa avem parte de o conducere total nepasatoare la nevoile noastre, dar n-avem ce face. Nu ne putem impotrivi. Iar in perioada asta a acceptarii, nu mai cautam solutii, nu ne mai agatam de nimic. Nu ne mai intereseaza ce fac ei, cit fura, ca ne mint, ca ne batjocoresc. Ii acceptam, pentru ca altceva n-avem a face. Ne-am resemnat. De boala asta n-avem cum sa scapam vreodata.
Pentru un pacient, mai poate exista totusi o faza. Aceea in care doctorul ii ofera solutii, ii inoculeaza un strop de speranta. In ceea ce ne priveste, e un pic mai grav. Iar asta se intimpla pentru ca, orice as zice, comparatia e totusi fortata: Romania nu e nicidecum un spital, in “saloanele” noastre nu va intra nici un doctor sa ne imbarbateze. Sau, incercind sa-mi salvez totusi comparatia, Romania e un spital precum unele dintre cele desfiintate recent: in paragina, cu aparatura nefunctionala si parasit de doctori.